Povara bunătății noastre
Studenților mei
Școala în pandemie
Nimic nu ne-a pregătit pentru experiența învățământului online. După câteva săptămâni de haos total, am intrat cu toții – în primăvara lui 2020 – într-un alt fel de relație elev/student, profesor mediată de ecrane, în care întâlnirea efectivă a fost substituită de avataruri vorbitoare, de poze de profil sau de fondul negru al camerei închise (ce nu e clar dacă indica prezența sau absența). Lipsiți de acel apel uman fundamental pe care-l exprimă chipul celuilalt (apel care, potrivit lui Emmanuel Levinas fondează etica, adică responsabilitatea reciprocă ce stă la baza țesăturii sociale) am trăit cu toții – elevi/studenți și profesori – o formă de alienare în care cunoștințele dispensate de vocea magisterială (oricum deja formale) s-au decorporalizat până la a deveni suite de foneme ce rătăcesc în metaversul pe care ni-l propun noile tehnologii. Una din cauze e destul de simplă; o spune clasica vorbă a lui Marshall McLuhan (mult repetată, dar puțin înțeleasă): ”Mediul este mesajul”. Noi ne-am imaginat, cu o oarecare candoare, că putem face în online lucrurile la fel ca în sala de clasă/curs, atâta doar că ”delocalizați”, fără obligația de-a mai parcurge toate treptele intrării în rolul de elev/student – profesor. Or, trezitul mai devreme, îmbrăcatul ”de oraș”, drumul până la școală/facultate, întâlnirea cu colegii etc. nu sunt simple inconveniente contextuale dinaintea lecției/cursului, ci contextul social, ritualizat, în care cunoașterea dispensată ex cathedra se articulează pentru a deveni înțelegere comună. Această cunoaștere poate rămâne identică și în online, tot așa cum o carte e aceeași și în mâinile celui căruia, citind-o, îi vorbește și, prăfuită, pe raftul bibliotecii. Problema e aceea că – lipsită de ritualurile comune ale vieții comune (căreia-i aparține și școlarizarea) și de reglajul privirii ce se caută în ochii celuilalt, ea curge monoton – în ritmul vocii profesorale, ca printr-un ciur, în spațiul dintre pătrățele negre ale ferestrelor închise. Vorbim mult și ne auzim puțin, iar din tot zgomotul la care asistăm nu rămâne decât oboseala zilelor pierdute fără rost – acesta e ”mediul” online-ului.
Examenele
În ce mă privește, am simțit – pentru prima dată în viață – că nu lucrurile pe care le spun conteză cel mai mult, ci felul în care le spun. Că – vreau – nu vreau – trebuie să-mi cultiv latura histrionică, ”să joc” ideile pe care le prezint, să estompez teoria în poveste, iar povestea să o împănez cu anecdote și istorioare cu tâlc care o transformă într-un parcurs cu surprize. Ar fi ipocrit să spun că mi-a fost ușor și nu știu dacă am găsit reglajul cel bun (pentru că starea ascultătorilor mei a evoluat constant în acești doi ani). Mi-am dat seama și de faptul că, în lumea spectrală a ecranelor, se realizează – în mod paradoxal – o apropiere (a sufletelor mai curând decât a minților) grație căreia, în momentele de incertudine și de tentație a zădărniciei, suntem în situația de-a ne susține unii pe alții: elevi/studenți și profesori. Astfel că rolul dialogului, mai exact al unui dialog uman, dincolo de cel profesional – a unui dialog care trece de la ”ce ai înțeles?” la ”cum înțelegi?” și ”care e fondul în care se inserează cunoștințele pe care ți le ofer eu?” – mi s-a părut a deveni din ce în ce mai important. S-a întâmplat – poate din cauza acestei lungi singurătăți impuse – ca și studenții să se deschidă, să se întoarcă asupra lor înșile și să reflecteze nu neapărat la cunoștințele pe care le ofeream eu, cât la rostul acestora în viața lor. Am ascultat și am învățat mult de la ei.
Oarecum în siajul acestor discuții mi-a venit și ideea examenului. Când ne întâlneam la Facultate, îl dădeam oral, dat fiind că o discuție tête-à-tête mi s-a părut, întotdeauna, mult mai lămuritoare cu privire la felul în care studentul a înțeles lucrurile despre care am discutat (pentru că, atunci când e reală, înțelegerea ne impregnează întreaga ființă) decât expunerea lor neutră pe hârtie. Acolo unde am avut ani cu puțini studenți, am preferat-o și de data aceasta (optând pentru examenul ”la vedere”). În schimb, întâmplându-se să am și ani cu (foarte) mulți studenți, a trebuit să accept și varianta lucrărilor scrise (și trimise, bineînțeles, online). Am decis pentru o formulă cu trei posibilități, lăsându-le studenților libertatea de-a o alege pe cea în care consideră că se exprimă cel mai bine (și scoțând din joc, în felul acesta, tentația plagiatului). Prima posibilitate era aceea de a-mi face un rezumat clar (de 4 – 5 pagini /numărul de pagini a fost același și la celelalte cerințe/) al unei cărți dintre cele despre care am discutat la cursuri/seminarii, din bibliografie sau pe o temă conexă materiei studiate și de a-și preciza propria poziție față de teoria expusă. E o încercare destul de simplă, dat fiind că o carte teoretică are o structură (destul de) clară și rezumatul se organizează în funcție de atenția cu care e citită. În fine, opinia personală îmi arată în ce măsură studentul a asimilat cunoștințele parcurse în carte. A doua variantă consta într-o sinteză: respectiv în faptul de a-și alege o temă (fie din cele studiate, fie orice din ansamblul disciplinei) și de-a o expune, integrând varii surse, de așa manieră încât atât structura temei, cât și concluzia la care ajung să fie prezentate cu claritate. E ceva mai greu, dat fiind că, le-am spus-o, nu voiam să văd un colaj de citate sau de citate și mici comentarii, ci un ansamblu coerent în care referințe diferite să se integreze în desfășurarea unei singure idei. Aici conta – evident – nu doar atenția, ci și gândirea. Cea de-a treia posibilitate e cea mai liberă: studentul îmi poate scrie ce dorește el, pe orice subiect. Evident – așa cum mi-au spus-o – mulți s-au aruncat de la bun început asupra acestei variante care lasă la latitudinea lor lor și subiectul, și forma. Însă, destul de repede, au realizat că nu e deloc ușor să scrii 5 pagini despre ce dorești, fără ”schelăria” bibliografiilor și a referințelor de curs. Finalmente au înțeles că a treia variantă e cea mai grea, dat fiind că nu presupune doar o logică a textului, ci și o luptă cu sine însuși din care rezultă o expresie clară a gândirii proprii în această etapă a vieții. N-au fost multe lucrările personale, iar dintre ele unele au început bine, dar au eșuat la moment dat în convențional. Câteva au dus privirea asupra sinelui la un nivel la care am putut și eu – ca cititor – să întrezăresc ceva din structura de profunzime a celor ce-mi sunt studenți.
E de la sine înțeles că toate cele trei variante au fost notate de la 1 la 10. Nu am avut de-a face cu ”imposturi academice”, am putut să văd ”pragurile” de care se lovesc studenții mei și am învățat mult citindu-le. Le mulțumesc, tuturor și fiecăruia în parte. Nimic din ceea ce urmează nu aș dori să fie interpretat ca o critică la adresa lor; e vorba doar de tentativa mea de a-i înțelege.
Familiaritatea și colocvialitatea
Mai înainte chiar de a ajunge la lucrări, s-a întâmplat să am parte de varii discuții – pe Messanger sau pe e-mail – legate de examen. Când se dă, cum va fi, ce trebuie să știe, dacă un anumit lucru sau altul e bun, dacă țin cont de prezență etc. Am vorbit despre toate aceste lucruri la ultimul curs, însă poate că unii n-au venit, alții n-au înțeles și ar fi dorit precizări, dar n-au îndrăznit să întrebe de față cu colegii lor. În vremea online-ului faptul de a-i scrie unui profesor mesaje cu cerințe de lămurire nu e deloc neobișnuit. Și totuși: examenele nu se discută în convorbiri private; ele îi vizează – în aceeași măsură – pe toți studenții și, de aceea, e normal ca toate întrebările să fie puse atunci când are loc precizarea formei și a temelor examinării.
Unul din lucrurile pe care le-am precizat, în mod repetat (deoarece erau studenți de la mai multe specializări cu care făceam același curs) a fost faptul de a scrie pe lucrare, citeț, numele, prenumele, specializarea și anul de studii. Nu mică mi-a fost surpriza să descopăr o mulțime de lucrări care aveau ca element de identificare doar numele (de pildă: Popescu sau Cristea /evident, toate numele de aici sunt puse de mine și nu sunt cele ale persoanelor concrete cu care am dat examenele/) sau, într-un caz, hipocoristicul (de genul: Iza sau Ela). Unii și-au scris numele complet, dar nu și specializarea sau anul. Mi s-a părut foarte straniu, dat fiind că identitatea fiecăruia dintre noi stă, mai înainte de toate, în numele nostru; după el ne recunoaștem, cu el ne prezentăm. Aș mai adăuga faptul că – dat fiind tele-învățământul prin care am trecut cu toții – nu le cunoșteam numele tuturor: unele pătrățele aveau fie numele, fie prenumele, fie hipocoristicul, fie o poreclă (de genul: Gerula sau Rocker), fie o formulă de înregistrare (user140, utilizator zoom etc.). Am avut și la seminarii probleme cu acest fapt; când eram pus în situația de a-i numi să răspundă foloseam expresia următoare: ”domnișoara/domnul care se prezintă cu numele de …”
În fine, a treia – și cea mai mare surpriză – a fost chiar în conținutul lucrărilor: vorbind, de pildă, despre Albert Einstein (evident, altele au fost cazurile) studenții (și mulți, nu unul) scriau: ”Albert zice că…” sau (au fost câteva cazuri) ”cum zice Al”. O spun cu toată sinceritatea: e prima dată când văd lucrări în care autorii canonici sunt tratați atât de familiar, fiind apelați pe numele mic sau creându-li-se o poreclă. De multe ori și textul lucrării, în forma scrisă, avea o turnură colocvială ”X zice că…, da’ se mai poate și altfel, și mai zice că… etc.”. Uneori, citind lucrările, aveam impresia că sunt transcrierea unor discuții, probabil interioare, ale studenților cu ei înșiși.
Indistincția dintre referințe și comentarii
Poate și mai stranie este indistincția dintre textul preluat (citarea nu se face întotdeauna cu ghilimele, dar – aproape fără excepție – e indicată) și opiniile autorului lucrării cu privire la fragmentul comentat. ”X zice că…” și, undeva pe la jumătatea referinței, intervine comentariul propriu al studentului. Nu odată fragmentele de text încep cu ”mie mi se pare că…”, ”eu cred că…” și alte formule personale. Impresia e aceea că textul de referință e decupat în secvențe care, la rândul lor, sunt doar pretextul unor observații personale. Ceea ce constituia, până nu demult, un exercițiu de atenție și de rigoare – prezentarea concisă a unui text sau fapt, pentru a avea o imagine clară a subiectului discutat – pare a se fi estompat într-un soi de aluzie care, încă odată, poartă marca familiarității: ”ei, acuma, ști tu despre ce-i vorba!” Restul e părerea personală care reconfigurează lucrurile, le interpretează și le redimensioneanează în funcție de subiectivitatea proprie a celui care vorbește/scrie. În felul acesta e abolită distincția dintre fapt și interpretarea lui: într-un soi de nietzschețianism inconștient, faptele sunt reduse la interpretări și neutralitatea gândirii e substituită de atitudinea subiectivă (și, adesea, pasională) cu care sunt lecturate lucrurile.
INTERVIURILE HotNews.ro