9 mai, între celebrare și reflecție

9 mai este o dată cu semnificații profunde pentru istoria europeană. Pe deoparte, sărbătorim Ziua Europei, zi de celebrare a unui proiect al păcii, ale cărui idealuri se regăsesc în Declarația Schumann. Pe de altă parte, Rusia sărbătorește victoria URSS din al Doilea Război Mondial asupra Germaniei naziste. Scenele grotești din Mariupol, unde trupele rusești defilează peste mormintele proaspete ale unor oameni nevinovați, ne obligă să reflectăm la ce am câștigat în Europa unită, dar mai ales la ce avem de pierdut.

Războiul din Ucraina ne-a îngrozit pe toți. Privim cu spaimă cum partea noastră de lume, pe care o credeam, cu atâta speranță, stabilă și pașnică, a alunecat din nou pe tărâmul morții și al distrugerii. Deși eroismul ucrainenilor, care luptă admirabil pentru țara lor, ne dă curaj și încredere, vedem însă ce cost înfricoșător aduce acest război asupra vecinilor noștri. Suntem martori unei tragedii naționale în Europa de Est. Și nu putem să nu ne amintim că s-a mai întâmplat asta, cu mai bine de 70 de ani în urmă, în numele revizionismului și al nebuniei unor conducători fără scrupule.

Războiul din Ucraina ne aduce aminte de tragicul moment 1938 – 1941, atunci când statele din Estul și Centrul Europei au fost învinse unul câte unul, de Germania nazistă și URSS-ul stalinist. Niciunul dintre statele naționale apărute sau întregite, după Primul Război Mondial, nu au reușit să îndeplinească principala îndatorire față de proprii cetățeni, protejarea lor. Rând pe rând, începând cu Cehoslovacia și încheind cu invadarea brutală a Iugoslaviei și Greciei, capitalele din această jumătate de Europă au capitulat, într-o formă sau alta, în fața Berlinului sau a Moscovei.

Această dureroasă constatare istorică este cu atât mai cruntă în cazul propriei noastre țări. România s-a găsit într-o situație atât de imposibilă în 1940, atât de lipsită de speranță, încât a renunțat chiar să lupte. A întors spatele cetățenilor din Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Transilvania de Nord-Vest și Cadrilater și a acceptat inacceptabilul – să se retragă din aceste teritorii și să își abandoneze cetățenii. Marele proiect național românesc, dincolo de importantele sale reușite, a eșuat într-un mod aproape fundamental în a îndeplini promisiunea păstrării tuturor românilor în siguranță în sânul unui stat național. Pus în fața situației de a se bizui pe sine însăși în apărarea propriilor cetățeni, statul român interbelic a hotărât că rezistența este fără de speranță. Consecințele acelor decizii au fost suportate de cetățenii români persecutați crunt în teritoriile cedate și mai apoi de către soldații români morți și răniți într-o acțiune militară dusă alături de un „aliat”, Germania nazistă, care cu un an înainte pusese un umăr decisiv la dezmembrarea țării.

Situația era într-adevăr fără ieșire. Fără aliați, România Mare nu a putut supraviețui într-o Europă răsăriteană în care dreptul forței prevalează de multe ori în detrimentul forței dreptului. Cum a ajuns statul român interbelic în acel punct fără de ieșire și, mai ales, ce concluzii putem trage pentru prezentul tot mai tulbure?

Un prim răspuns este acela că sistemul de alianțe regionale făcute de statele din Estul și Centrul Europei, opuse revizionismului post-Versailles, a eșuat lamentabil. Cehoslovacia a fost dezmembrată de Germania Nazistă, sub privirile impasibile ale aliatelor sale din Mica Antantă, România și Iugoslavia. Ba mai mult, Polonia a considerat de cuviință să ia o parte din teritoriul cehoslovac, regiunea Teschen, într-o incredibilă eroare de judecată. Când a urmat rândul Poloniei, în apărarea Republicii poloneze au sărit Franța și Regatul Unit, care au declarat război Germaniei naziste. România, deși avea o alianță defensivă cu Polonia, pentru apărarea frontierelor estice, s-a mulțumit să ofere ajutor pentru evacuarea refugiaților, chiar și atunci când Polonia a fost invadată de URSS dinspre est.

În 1940, România s-a găsit singură în fața ultimatumului sovietic, și mai apoi în fața Diktatului de la Viena. După ani de degradare democratică, care a subminat încrederea dintre cetățeni și stat, elite politice ale României Mari, izolate, au luat decizia în Consiliile de Coroană din fatidica vară a acelui an să cedeze teritorii în care trăiau milioane de cetățeni români.

În 1941, a venit rândul și Iugoslaviei, invadată și forțată să capituleze, urmată de Grecia, la scurt timp. Această succesiune de evenimente a marcat sfârșitul erei post-Versailles în Europa Centrală și de Est dar și o lecție teribilă pentru statele naționale – șansele de supraviețuire individuale sunt limitate, iar respectarea alianțelor este esențială pentru a păstrarea integrității și suveranității în vremuri tulburi.

Experiența istorică ne-a arătat ce avem de pierdut cu toții. Lumina independenței s-a stins pentru națiunile din această parte de lume pentru 50 de ani începând cu 1938, o tragedie imensă pe care pare că o uităm mult prea ușor. Ziua Victoriei URSS, 9 mai 1945, nu a însemnat pentru națiunile noastre decât prelungirea și adâncirea marasmului totalitar.

De aici spaima cu care privim înspre tragedia din Ucraina. Există și acum voci care ne spun că nu e treaba noastră, că e războiul altora. Declarația făcută acum ceva timp de oficiali ai Armatei Ruse, că vizează regiunea Transnistreană și implicit Republica Moldova, la fel cum se întâmpla acum peste 70 de ani, arată cât de iluzorii sunt aceste voci care se propagă în societatea din România. Ba mai mult, de multe ori aceleași voci susțin ideea că România se poate descurca foarte bine de una singură, și că ar trebui să fim neutri, subminând chiar ceea ce ne dă motive de speranță și de celebrare astăzi, ancorarea euro-atlantică a statului român. Am mai fost pe drumul pe care acești oameni ni-l arată, și nu a adus românilor decât o imensă suferință. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro