Pactul Verde în impas: cât și mai ales de ce?

Săptămână agitată în Parlamentul European, la Strasbourg, unde au loc sesiunile plenare ale Parlamentului European: o mare parte din componentele pachetului legislativ „Fit for 55” au fost respinse prin vot. Era vorba de măsurile care traduc faimoasa filozofie „Green Deal” („Pactul Verde”) anunțată de Comisia von der Leyen la inaugurare, în 2019.

Totuși, votul de la Strasbourg nu e decât un moment de impas pentru tranziția către zero emisii de carbon. Uniunea Europeană nu va renunța la ambițiile verzi. Ceea ce merită analizat, deocamdată, e cum s-a ajuns la votul de marți și unde duce el în continuare.

În mod normal, Parlamentul European e o mașină de vot

Față de Parlamentul României, în care legile zac în sertar cu zecile de ani și sunt păstrate acolo sau introduse pe ordinea de zi prin diferite tertipuri procedurale, cel European e o mașinărie bine unsă. E spectaculos să asiști la o ședință și să vezi cum cei peste 700 de membri votează în plen, pe bandă rulantă, amendamente, într-un ritm care pare incredibil. Cum pot marile grupuri parlamentare europene să se pună atât de rapid de acord și să meargă înainte în acest ritm?

Explicația se găsește în comisiile de specialitate și în negocierile politice. Plenurile de la Strasbourg au loc doar odată pe lună, fiindcă jocurile sunt făcute – nu ocult, ci transparent – în comisiile de specialitate. E foarte necesar, atâta timp cât legislația europeană e foarte tehnică, deci are nevoie de expertiză și experți. Marea majoritate a europarlamentarilor nu știu ce votează, cu excepția faptului că grupul parlamentar – sau interesele naționale – le-au indicat o anumită direcție. Nu e nimic rușinos în asta: dimpotrivă, lucrurile nu pot funcționa altfel.

Ce n-a mers de data asta

Cele de mai sus seamănă foarte puțin cu bătăile în pupitru și atmosfera inflamată de la Strasbourg, din această săptămână. Cum a ajuns Parlamentul European de la una la alta?

Explicația e tot acolo unde se pune de regulă în mișcare mașinăria bine unsă: în comisii și negocierile politice. Bineînțeles, ceea ce a ajuns în plen a fost discutat în avans. Dar se dovedește că nu destul. Compromisurile propuse au fost unele șubrede, atâta cât au fost.

Motivele sunt multe și previzibile: socialiștii și ecologiștii vor în general măsuri pro-mediu mai energice, dreapta e mai reticentă. În unele cazuri, interesele naționale creează anxietate asupra țintelor de mediu comune. Și așa mai departe. Dar asta ne duce cu gândul la o altă întrebare: de ce a ajuns în dezbatere un pachet de legi atât de controversat?

Un pachet prea mare și greu de înghițit

Explicația se găsește aproape acum un an. Pe 14 iulie 2021, Comisia Europeană lansa cu fast propunerile pentru pachetul legislativ-mamut „Fit for 55”, propunerile care urmau să pună în practică filozofia verde a mandatului von der Leyen. La vremea respectivă, s-a râs copios de numele pachetului, care duce cu gândul la o persoană apropiată de vârsta a treia care face fitness și, de fapt, vrea să sugereze că Europa e „Gata de 55%”, adică reducerea emisiilor de carbon cu 55% până în 2030. Dar, tocmai fiindcă s-a râs, e clar că anunțul Comisiei a făcut vâlvă. Principalul artizan al acțiunii a fost Frans Timmermans, vicepreședintele olandez responsabil de Pactul Verde.

Să ne amintim cum arăta Europa acum un an: COVID-ul era încă o îngrijorare reală, chiar dacă vaccinarea dăduse roade și sfârșitul pandemiei începuse să se întrevadă. Comisia Europeană avea tot interesul să arate că își vede de treabă, că Europa își revine și continuă pe calea anunțată în 2019, înainte de COVID. Din acest punct de vedere, nu se poate spune că n-a funcționat. Până în această săptămână, cel puțin.

La vremea respectivă, au apărut voci avizate, îngrijorate în esență de faptul că pachetul respectiv e pur și simplu „prea mult”. E un teanc prea mare de reglementări prea ezoterice pentru ca până și complicatele mecanisme legislative europene să îl metabolizeze. Am lăsat intenționat în afara acestui articol referirile la sistemul de comercializare a emisiilor, mecanismul de ajustare la frontieră în funcție de carbon și altele, fiindcă fiecare are nevoie de un articol de Wikipedia pentru a fi explicat.

Un filozof de care am auzit cu toții, Descartes, formula la un moment dat o regulă (a doua din „Discurs asupra metodei”), care spune că dacă ai o dificultate, trebuie să o împarți în dificultăți mai mici, pe care să le rezolvi pe rând. Pare o idee de bun simț azi, fiindcă mintea noastră a început să funcționeze științific, în mare parte grație cărții publicate în 1637 de René Descartes. Cu „Fit for 55”, Comisia Europeană a făcut pe dos. Deocamdată, pare a fi fost „prea mult” chiar și pentru cunoscători: mașinăria parlamentară europeană s-a gripat din cauza a prea multe lucruri de negociat, de trasat politic.

Ce urmează

Desigur că lansarea unui pachet legislativ-mamut nu a fost doar o acțiune de imagine. Ca inițiator de legi și politici, Comisia Europeană are de multe ori tendința de a plusa, din diferite motive, inclusiv principiul simplu că într-o negociere trebuie să începi prin a cere mai mult, pentru a obține ceea ce-ți dorești. E de reflectat dacă impasul actual nu pune, cumva, dezbaterea pe un palier mai favorabil pachetului „Fit for 55” decât situația în care s-ar fi aflat componentele lui, dacă ar fi fost discutate pe rând. Cu alte cuvinte, pachetul poate fi văzut și ca un gambit, o mișcare de sacrificiu, al inițiatorilor.

Totuși, „pe rând” e o ipoteză credibilă pentru viitor. Cel mai probabil e că, sub o formă sau alta, așa vor fi discutate componentele tranziției verzi. Va dura destul și tot procesul va genera diferite știri. Vom putea trage linie în materie de Green Deal de-abia la sfârșitul mandatului von der Leyen, în 2024.