Un concert aparte

Pe 13 ianuarie 1968 Johnny Cash își începea concertul de la închisoarea de maxima securitate Folsom din California cu “Folsom Prison Blues” in fata a doua mii de asasini, violatori și jefuitori. Energia emanata de Johnny Cash și trupa sa, cu Carl Perkins, autorul celebrului “Blue suede shoes”, la chitara, ca și de deținuții aplaudând versuri ca “I shot a man in Reno/Just to watch him die” (Am împuscat un om in Reno/Doar pentru a-l privi murind) e evidenta încă de la începutul discului, nefiind știrbită de faptul ca de fapt uralele deținuților au fost înregistrate dupa concert, în studio. Discul, apărut in mai 1968, a fost primit cu calificative maxime de criticii muzicali, a relansat cariera lui Johnny Cash, devenind disc de aur in august 1968, fiind vândut până atunci in peste 500.000 exemplare. Erau cântece despre arest, închisoare, cocaina, fotografii ale mamei, haine vărgate și lanțuri, spânzurătoare, cântece in care se regăsea fiecare dintre deținuți.

Nu era însă primul concert al lui Johnny Cash într-un penitenciar, acesta având loc pe 1 ianuarie 1959, la San Quentin, cea mai veche închisoare din California, și ea tot de maxima securitate. Printre deținuți se afla și Merle Haggard, arestat in 1957, la vârsta de doar 18 ani, pentru o încercare de jaf. Ani de zile mai târziu, ajuns o legenda a muzicii country, Merle Haggard mărturisea ca acel concert l-a inspirat sa devina serios și sa se concentreze asupra muzicii. In cuvintele sale: “Avea atitudinea potrivită. Mesteca gumă, părea arogant și le-a arătat degetul mijlociu gardienilor – a făcut tot ce ar fi vrut să facă și prizonierii. Era un ticălos din Sud care era acolo pentru că ne iubea. Când a plecat, toată lumea din acel loc devenise fan Johnny Cash.”

Curând după aceea, Haggard s-a alăturat trupei de muzică country a închisorii și a început să se concentreze asupra muzicii, lăsând la o parte gândurile de evadare care îl măcinaseră până atunci. A fost eliberat condiționat în 1960, după ce și-a ispășit doi ani de pedeapsă. Mai târziu, în 1972, i s-a acordat o grațiere necondiționată de către Ronald Reagan, guvernatorul de atunci al Californiei. La moartea sa, la vârsta de 79 ani, in 2016, era descris ca un “outlaw hero” (erou bandit) si ca legenda a muzicii country.

Nicolas Cezar Negulescu n-a auzit de Merle Haggard sau de Johnny Cash, ceea ce nu e e mirare, la cei puțin peste 20 ani pe care ii are. A fost arestat in 2018 pentru tentativa de omor, o perioada fiind judecat in libertate. In cele din urma a primit o condamnare de 4 ani și 10 luni, petrecând până acum aproape doi ani in Centrul de Detenție Craiova.

Am stat de vorba cu el pe 13 octombrie 2023 in incinta Arenei Verde Stop din București, unde Fundația pentru Artă „Mircea Dinescu” a organizat un concert cu participarea a șapte deținuți de la Centrul de Detenție Craiova, a trei muzicieni profesioniști de manele și a lui Andrei Dinescu cu trupa sa PC HAREM. Concertul a făcut parte din programul RO-CULTURA care se desfășoară în Craiova și București, în perioada mai 2022 – aprilie 2024 susținut de granturi SEE (ale Spațiului Economic European) reprezentând contribuția Islandei, Principatului Liechtenstein și a Regatului Norvegiei la reducerea disparităților economice și sociale în Spațiul Economic European și la consolidarea relațiilor bilaterale cu cele 15 state beneficiare din estul și sudul Europei și statele baltice.

“Sunt in detenție din mai 2022 dar am mai stat șase luni in 2018. Nu trebuia sa fiu la pușcărie, nu era o fapta atât de grava incit sa plătesc pe măsura asta. Trebuia sa fie altfel.”, spune tânărul cu care ma conversez înainte de concert. “La jumătatea pedepsei, in aprilie o sa vin in fata comisiei de liberare și m-as putea libera. Acolo depinde de comportamentul tau, de activitățile pe care le ai … eu am fost băiat cuminte, am un comportament bun, ma conformez regulamentului, imi vad de treaba mea, am un obiectiv – sa ma duc cit mai repede acasă, am o familie care ma așteaptă, nu vreau sa-mi pierd viata pe la pușcărie, am făcut o greșeala dar asta nu înseamnă ca trebuie s-o repet. E o învățare de minte, o lecție pentru mine prin ceea ce trec …”

Nu ma pot stăpâni și-i zic in gluma ca sunt doar patru polițiști la șapte deținuți asa ca trei ar putea scăpa ușor daca ar alerga fiecare in alta direcție dar ca nu merită când mai sunt doar sase luni până la eventuala liberare condiționata. Râde și el cu pofta și repeta ca nu vrea altceva decât sa se întoarcă acasă cât mai repede și ca nu are de gând sa facă alte greșeli.

Il întreb daca are de gând sa facă muzica dupa ce se eliberează. “Sincer … m-ar bate gândul. Vreau sa vad cum se desfășoară lucrurile … ma pasionează să bat la darabane. Cu vocea nu prea le am.” Aflu ca exista cursuri săptămânale care de când cu proiectul “Shamanelism” și ca in perioada premergătoare concertului au avut loc mai multe repetiții. “Mie-mi place mai mult muzica techno, de club, dar îmi plac și manelele, ca altfel nu as fi aici. E și emisiunea aceea pe Taraf, cu Lucian Elgi, la care ma mai uit”, îmi spune in replica la afirmația mea ca nu ascult manele dar ca apreciez ritmul. Se apropie ora începerii concertului asa ca trebuie sa întrerupem conversația.

Cei șapte percuționiști, așezați pe scaune într-un arc de cerc, încep sa se sincronizeze și ma duc cu gândul la dubașii din Brănești, cu care Phoenix-ul cânta in 1974, deși aici, tobele fiind de tip egiptean, darbuka, ritmul e oriental. Intra apoi și Dumitru Boaca și Pulpan Nicolae la clape, Ionut Avram la voce și ocazional și Andrei Dinescu la vioara. Cred ca soundul plin de vigoare nu e departe de cel al petrecerilor cu iz arăbesc de pe vasele de agrement care pleacă seara din Eminönü, Istanbul, însă dupa câteva piese ritmate solistul rupe ritmul cu un cântec de dragoste siropos: “Privirea ta ma omoară/Niciuna nu e ca tine/Dar nici altul nu-i ca mine/Tu ești fericirea vieții/Esti ca roua dimineții …” in stilul tânguitor al lui Florin Salam. –Citeste continuarea pe Contributors.ro