Vremea când Statele Unite și Uniunea Europeană trebuie să strângă rândurile

Într-o dezbatere recentă organizată de Atlantic Council pe tema deslușirii semnificației tuturor subiectelor referențiate în declarația comună a liderilor Uniunii Europene și ai Statelor Unite dată publicității la finalul summit-ului de la Washington (20 octombrie ac.) – US – EU Summit Joint Statement -, Dr. Frances G. Burwell a formulat următorul punct de vedere:

Uniunea Europeană și Statele Unite sunt doi parteneri comerciali uriași – negociază doi „elefanți„ prinși într-o relație cu suișuri și coborâșuri. În chestiunea poziției comune privind stabilitatea în Orientul Mijlociu și a convergenței de acțiuni pentru ca acest nou conflict să nu degenereze mai sunt progrese de făcut. La fel în cazul Ucrainei, pentru că asistența trebuie să continue, la fel și politica de sancțiuni. Cât despre China, s-au înmulțit provocările militare în ultima vreme și duetul UE – SUA trebuie să fie cât mai apropiat și să facă front comun în fața Chinei; este vorba aici de o poziționare strategică de principiu. Nu trebuie să ne concentrăm pe temele legate de relațiile comerciale și diferențele de poziție în aceste chestiuni și să pierdem din vedere acțiunea comună pe marile provocări globale, care sunt strategice. Este nevoie de o strategie comună SUA – UE pentru a aborda și gestiona aceste provocări.

Din acest punct aleg să pornesc cu analiza mea. Occidentul este din nou supus unor provocări majore (unii nu se feresc să le numească existențiale) și probabil singura soluție să le facă față este manifeste deopotrivă o unitate de nezdruncinat între cele două țărmuri ale Atlanticului – perspectivă testată cu un succes relativ la Washington.

STABILITATEA POLITICĂ A STATELOR UNITE ÎNAINTE DE INTRAREA ÎN ANUL ELECTORAL

Ca și pentru Uniunea Europeană, unde anul 2024 va fi marcat de alegeri la mijlocul anului, ceea ce implică o nouă componență a Parlamentului European, nominalizarea și votarea unei noi formule a Comisiei Europene, cu un nou președinte, propunerea unui nou buget multianual și aprobarea sa, în Statele Unite se vor desfășura alegeri pentru Casa Albă, pentru Camera Reprezentanților și o treime din Senat. Mizele sunt importante de ambele țărmuri ale Atlanticului și vor ține capul de afiș nu doar în Europa și America, ci și în restul lumii.

Ce vedem la acest moment este o probabilă confruntare Joe Biden – Donald Trump, cu Trump aparent mai bine clasat în preferințele electoratului american decât Biden[2]; republicanii au reușit să ajungă la un consens în Camera Reprezentanților, trecând peste disensiunile interne, instalând un nou speaker în persoana congresmenului de Louisiana Mike Johnson, în timp ce în Partidul Democrat umblă zvonuri de disensiuni create de nemulțumirile musulmanilor privind o presupusă gestionarea inegală de către Casa Albă a relațiilor cu Israelul (puternic sprijinit, militar, financiar), respectiv cu palestinienii.

Un editorial France 24 descrie atmosfera preelectorală din Statele Unite în felul următor: Sondaj după sondaj arată cote negative de aprobare pentru ambii candidați. Cei doi candidați – cei mai în vârstă din istoria SUA, așa cum au fost și în 2020 – încearcă moduri diverse de a-și fideliza susținătorii. Totuși, jumătate dintre susținătorii lui Biden și aproape trei din zece susținători ai lui Trump au declarat că sunt deschiși la alte opțiuni, a arătat un sondaj Quinnipiac din septembrie. Democrații nu au oferit niciodată în mod serios alternative la Biden. David Karol, care predă guvernare și politică la Universitatea din Maryland, a minimizat faptul că niciunul dintre candidați nu pare a fi popular: „Chestia asta cu oamenii care nu vor să vadă o revanșă – ei bine, dacă alegătorii și-ar fi dorit cu adevărat alți candidați, i-ar avea„, a spus el pentru AFP. „Susținătorii Partidului Republican au avut o mulțime de șanse să vadă alte opțiuni, inclusiv guvernatorul Floridei Ron DeSantis și fostul ambasador al ONU Nikki Haley în dezbaterile TV recente pe care Trump le-a evitat – dar partidul îl dorește în continuare pe Trump„, a spus el.[3]

Așadar polarizare și sete de revanșă ar fi cheia în care poate fi citită evoluția politică internă din Statele Unite. Implicit, relația dintre Statele Unite și Uniunea Europeană (incluzând aici relația economică și comercială transatlantică ori abordarea convergentă a sprijinului acordat Ucrainei și Israelului), alte teme complexe de politică externă (relația cu China, sprijinul pentru Ucraina și Israel) sau internă (crearea de locuri de muncă prin stimularea investițiilor și readucerea capacităților de producție acasă, ori imigranții ilegali care trec frontiera cu Mexicul etc.), pot fi analizate și explicate în această cheie, pentru că atât Republicanii cât și Democrații vor să fie ofensivi dar și prudenți în abordarea lor, după rezultatul analizelor de impact electoral.

Totuși, în cursul unui an se pot întâmpla multe, unele evoluții pot fi anticipate, altele vor fi schimbări sau mutații provocate de hazard. Presiunea asupra Casei Albe este în permanentă creștere, atât din exterior – cum se vede deja în Ucraina și Orientul Mijlociu -, dar și din interior, unde Republicanii joacă cartea revanșei în Camera Reprezentanților, conduși de noul lider, ultra-conservatorul Mike Johnson.

Mike Johnson este, conform comentatorilor, un soi de alter ego al lui Jim Jordan, care i-a fost mentor. Dacă Jim Jordan a eșuat să adune voturile necesare pentru a deveni speaker, în schimb strategia de a-l interpune pe Mike Johnson a reușit. Jim Jordan era recunoscut ca fiind un aliat al lui Donald Trump[4], ceea ce a și mobilizat boicotul anti-trumpiștilor, în schimb Johnson a trecut pe sub radar. De îndată ce s-a văzut numit, Mike Johnson și-a făcut cunoscută agenda și a setat cursul de confruntare frontală cu Casa Albă în Cameră.

Mike Johnson, care a votat împotriva continuării finanțării sprijinului acordat de guvernul american Ucrainei – situație care, să ne reamintim, s-a aflat la originea revocării din funcție, prin vot, a congresmenului Kevin McCarthy –, conduce confruntarea cu Casa Albă, refuzând să supună dezbaterii, așa cum a cerut președintele Biden, pachetul de 106 miliarde de dolari care să includă ajutorul pentru Israel, Ucraina, Taiwan și securitatea frontierei cu Mexicul.

În schimb, republicanii au introdus la Cameră un proiect de lege prin care să fie finanțate separat cheltuielile aferente susținerii Israelului, în paralel cu criticile aspre lansate zilnic de republicani împotriva administrației președintelui Joe Biden, care: ar fi eșuat să prevină atacul Hamas asupra Israelului și a nominalizat ca ambasador în Israel un personaj politic, Jack Lew[5], care ar avea simpatii față de Iran. Cât privește sprijinul pentru Ucraina, opinia lui Mike Johnson este că își dorește mai multă responsabilitate în cheltuirea banilor pentru susținerea guvernului de la Kiev.

Această confruntare, având ca miză bugetul federal, este aliniamentul pe care se va purta confruntarea condusă de Partida trumpistă din Partidul Republican împotriva Casei Albe, prețul fiind Ucraina și, implicit, puterea de a rezista a Europei în fața Rusiei asertive. Desigur, republicanii creditează o viziune simplificatoare – războiul Rusiei cu Ucraina este o „afacere internă”, un soi de „război civil în care America nu are ce căuta” – și se bazează pe asigurările date de Donald Trump că, odată revenit la Casa Albă, va pune capăt războiului în 24 de ore[6].

Ca observație, mult divizatul Partid Republican pare să-și fi găsit în cele din urmă un obiectiv comun care să-i unească în lupta politică care se va intensifica în anul ce urmează, în schimb, ne asigură Axios, Partidului Democrat războiul din Israel și deciziile Casei Albe pentru o reacție rapidă menite să susțină militar Ierusalimul i-au afectat coeziunea internă, pe falia dintre votanții musulmani și a celor de origine evreiască.

Insistențele administrației Biden pe lângă guvernul Netanyahu pentru protejarea civililor din Fâșia Gaza și acordarea de intervale substanțiale de încetare a focului, ori turneul secretarului de stat Anthony Blinken în regiune, pentru a obține susținerea unei soluții de pace viitoare, în formula două state – care sunt sistematic criticate de Republicani – pot fi văzute ca o contrapondere politică la acțiunile de susținere a Israelului, menite să țină cont și de sensibilitățile electoratului musulman.

SUMMITUL SUA – UE ȘI INVENTARUL CONVERGENȚEI ȘI A DIVERGENȚELOR

Reuniunea de la Casa Albă de vineri, 20 octombrie ac., a fost planificată pentru a rezolva disputele economice mai vechi, Charles Michel și Ursula von der Leyen sperând să încheie acorduri cu Statele Unite pentru a pune capăt tarifelor din era Trump și pentru a ușura impactul subvențiilor ecologice din SUA[7], observa într-un articol publicația Curs de Guvernare.

În urma summit-ului, s-a constat că progresele în materie de dispute comerciale au fost modeste, chiar dacă unele pot fi promițătoare, însă conflictul din Orientul Mijlociu a determinat părțile să acorde prioritate ideii de unitate transatlantică și nu diferențelor de abordare în materie de schimburi comerciale. Aceasta a fost cheia în care a fost redactată Declarația Comună. Trecând în revistă, pe scurt, progresele în materie de dispută comercială sau concesiile acceptate de părți, mă opresc la:

(i) Statele Unite au suspendat tarifele de import pentru oțel și aluminiu din Uniune, impuse de administrația Trump în anul 2018, cu condiția ca părțile să încheie un acord în termen de câteva săptămâni pe marginea măsurilor de abordare a supra-capacității din economiile non-piață, cum ar fi China.

Statele Unite insistă ca Uniunea Europeană să aplice de îndată tarife la importurile metalurgice din China, în timp ce la Bruxelles este susținută ideea că în conformitate cu regulile Organizației Mondiale a Comerțului, nu pot fi impuse astfel de tarife mai devreme de un an.

(ii) Statele Unite au propus formarea unui „club al oțelului verde”, în mare parte fără tarife, care ar fi deschis și altor aliați, dar cu reguli care ar face imposibilă aderarea Chinei.

De fapt, în chestiunea „oțelului verde” – durabil / sustenabil, părțile au convenit să încerce până la finele anului să concilieze taxa pe carbon la frontieră a Uniunii cu abordarea SUA de a promova ecologizarea economiei prin subvenții.

(iii) Totodată până la finele anului ar trebui convenit un acord care ar permite vehiculelor electrice cu materiale critice provenite din Uniune – cobalt, grafit, litiu, mangan și nichel – să se califice pentru scutiri de impozite parțiale.

La mijloc sunt prevederile legii americane pentru reducerea inflației, care oferă consumatorilor scutiri de taxe pentru a cumpăra vehicule electrice asamblate în America de Nord.

Miza minoră ține de identificarea soluțiilor prin care aceste negocieri să nu interfereze cu anul electoral 2024 – atât în Uniune, cât și în Statele Unite -, fie în mod fericit prin încheierea acordurilor până la finele acestui an, fie amânarea lor cu cel puțin un an, când vor fi abordate de viitoarele administrații – ceea ce ridică probleme de incertitudine, evident.

Optimismul este moderat de ambele părți și nimeni nu-și dorește să facă erori, să pună carul înaintea boilor în materie de cooperare economică transatlantică; prin urmare, concordant cu raționamentul expus de Frances Burwell, s-a preferat ca summit-ul să se axeze pe ceea ce apropie Uniunea Europeană de Statele Unite în actualul context internațional.

Declarația comună a fost redactată în două părți și anume: „Calea către o lume mult mai sigură și stabilă”, respectiv „Întărirea cooperării economice dintre Statele Unite și Uniunea Europeană”, abordându-se prioritar temele legate de contextul internațional și plasând în partea secundă trecerea în revistă a stadiului negocierilor privind cooperarea economică și comercială.

Prima parte a declarației debutează firesc cu condamnarea agresiunii brutale a Hamas în sudul Israelului și afirmă poziția comună privind dreptul Israelului de a se apăra în fața acestei agresiuni.

Următoarea temă abordată se referă la continuarea sprijinului acordat Ucrainei pentru a face față agresiunii ruse, dar și la nevoia de asigurare a stabilității regionale. Se cere Federației Ruse să înceteze agresiunea, să-și retragă trupele din Ucraina și să fie pregătită să suporte consecințele agresiunii, inclusiv efortul de reconstrucție a țării pe care a invadat-o. Tot în acest context, liderii Statelor Unite și Uniunii Europene afirmă sprijinul pentru integritatea teritorială și suveranitatea Republicii Moldova.

Sunt afirmate pozițiile comune față de continentul african și suportul pentru ca Uniunea Africană să devină membră a G20, dar și angajamentul pentru parteneriatele din zona Indo-Pacifică. Relației cu China îi sunt dedicate cinci paragrafe. Statele Unite cât și Uniunea Europeană dau asigurări că nu intenționează să se decupleze de China, dar vor acorda atenției strategiilor de reducere a riscurilor dependenței de economia chineză. Este subliniată preocuparea față de creșterea tensiunilor din Marea Chinei.

În fine, în ultimele patru paragrafe se abordează preocupările pentru consolidarea cooperării în domeniul securității și apărării, având ca fundament NATO. A fost cuprinsă în declarație preocuparea europeană pentru întărirea capacității proprii de apărare, ca structură complementară și interoperabilă cu NATO.

În partea a doua, este recunoscut rolul esențial jucat de Consiliul Statele Unite – Uniunea Europeană pentru Comerț și Tehnologie (TTC) în negocierile tratatului comercial transatlantic, pentru avansul în implementarea Inițiativei Transatlantice pentru Comerțul Sustenabil (TIST). Sunt subliniate și rolul Grupului Comun de Lucru pentru Securitate Energetică în vederea alinierii obiectivelor de pe agenda COP, în perspectiva COP 28. Wilson Center a inventariat mai multe opinii privind rezultatele summit-ului și redau câteva dintre acestea în măsura în care ajută să înțelegem cum se vede peste ocean perspectiva de cooperare cu Uniunea Europeană[8]:

•Kellee Wicker – director al programului de inovare în știință și tehnologie, Wilson Center:

Declarația Comună a arătat puține schimbări în abordările disparate ale UE și ale Statelor Unite. Pe măsură ce ne confruntăm cu ostilitățile în curs din Ucraina – printre altele, utilizări voluntariste sau contradictorii ale tehnologiei – declarația face în mod clar referire la pârghii politice puternice atât pentru UE, cât și pentru SUA să limiteze accesul la tehnologie și materiale acolo unde se consideră esențial pentru apărarea valorilor democratice.

Referitor la Inteligența Artificială (AI), în timp ce ambele părți sunt de acord cu privire la valorile care ar trebui să fundamenteze gestionarea IA, sunt evidente tensiunile dintre înclinația UE către reglementare și un mediu mai favorabil industriei promovat de SUA.

Dezinformarea reprezintă cea mai pernicioasă utilizare a tehnologiei și atacă valorile democratice, aspecte la care declarația s-a referit în mai multe rânduri. Agenția de securitate cibernetică a UE a avertizat recent că adoptarea instrumentelor AI și disponibilitatea lor sporită alimentează un val mai puternic de dezinformare, care duce la polarizarea acută a dezbaterilor în societate și favorizează influența sau interferențele externe în procesele electorale.

Summit-ul a fost un pas important în reafirmarea parteneriatului transatlantic în domeniul comerțului și tehnologiei și ne așteptăm ca aceste discuții – despre cum abordăm diferit chestiunile inovării și ale reglementării – să continue, pe măsură ce stabilim valori democratice puternice care să stea la baza utilizării globale a tehnologiei.

•Mark R. Kennedy – director în cadrul Institutului Wahba pentru Competiție Strategică:

Recentul summit între președintele Joe Biden, președintele Consiliului European – Charles Michel și președintele Comisiei Europene – Ursula von der Leyen a reușit să ofere un front unit, în ciuda faptului că nu au fost rezolvate anumite chestiuni legate de oțel și creditele de carbon. Printre numeroasele provocări comune se numără China, care deține poziții monopoliste în industriile viitorului, inclusiv mineralele critice, baterii, panouri solare și echipamente de telecomunicații.

Politica de creditare din Statele Unite ar trebui văzută ca o încercare de a reduce impactul subvențiilor acordate de China și producția chineză care inundă global cu minerale critice, vehicule electrice, baterii și tehnologie pentru energie solară. Totuși, prin implementarea Legii de Reducere a Inflației (Inflation Reduction Act) pare că se creează un neajuns aliaților noștri, ceea ce nu este benefic unității de acțiune.

UE oferă o abordare diferită pentru promovarea obiectivelor climatice, prin politica CBAM, a creditelor de carbon. Aceste abordări diferite, deși vizează atingerea aceluiași scop, au ca rezultat apariția de fricțiuni între UE și Statele Unite. Doar alinierea efortului, cel puțin pentru industriile oțelului și aluminiului ar putea ajuta la atenuarea fricțiunilor.

•Michelle Egan, Wilson Center – Programul „Global Europe”:

Agenda a fost semnificativ diferită față de ultimul summit, din iunie 2021. Incapacitatea de a ajunge la orice formă de acord privind mineralele critice, tarifele pentru oțel și aluminiu și subvențiile verzi înseamnă de fapt că summit-ul a livrat puține rezultate. În ciuda presiunii SUA asupra Europei de a percepe taxe similare pe oțel și aluminiu Chinei, diferențele de abordare nu au fost depășite, din cauza preocupărilor europene cu privire la regulile comerțului internațional. Ceea ce vrea Europa este accesul la subvenții în temeiul Legii de Reducere a Inflației din SUA, în special având în vedere presiunea cu care se confruntă din partea Chinei. În fine, eforturile transatlantice pentru un acord dezvăluie diferențele de reglementare în piața muncii și a condițiilor de mediu ce afectează lanțurile de aprovizionare, care iată că au împiedicat încheierea unui acordul asupra mineralelor critice.

O altă problemă care s-a reflectat în Declarația Comună este extinderea UE și rolul acestui proces în chestiuni precum suveranitatea teritorială, stabilizarea politică și reforma economică a statelor candidate. Summit-ul SUA-UE a semnalat imperativul politicii de continuare a extinderii, cu referire la Moldova și Ucraina. În ultimii ani, Balcanii de Vest au fost marginalizați, pentru că Europa și Statele Unite și-au concentrat atenția asupra altor subiecte. Acțiunile UE din ultimele săptămâni cu privire la Balcanii de Vest, în ceea ce privește accesul selectiv al companiilor la piața unică și sprijinul pentru transformarea verde și digitală în schimbul reformelor interne, nu le-au fost acordate suficientă atenție.

Dat fiind că unele dintre țările din Balcanii de Vest își așteaptă de 20 de ani materializarea perspectivelor de aderare, decizia de a acorda statutul de țară candidată pentru Moldova și Ucraina în 2022 a readus problema extinderii pe agenda transatlantică. Deși extinderea este o decizie strict europeană, are în comun cu relația transatlantică faptul că reprezintă un stimulent pentru statele din regiune să facă față recului democratic, influenței Rusiei în regiune, și contribuie la normalizarea relației dintre sârbi și kosovari.

EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE ȘI LIBERA CIRCULAȚIE SAU CE MOȘTENIRE LASĂ COMISIA VON DER LEYEN

La începutul lunii octombrie ac., s-a desfășurat la Granada o reuniune a Consiliului European, în urma căruia a fost remisă public o Declarație[9], din care reproduc ultimul paragraf:

Extinderea este o investiție geostrategică în pace, securitate, stabilitate și prosperitate. Aceasta este un factor determinant pentru îmbunătățirea situației economice și sociale a cetățenilor europeni, reducând disparitățile dintre țări, și trebuie să promoveze valorile pe care se întemeiază Uniunea. În perspectiva unei Uniuni și mai extinse, atât UE, cât și viitoarele state membre trebuie să fie pregătite. Țările care aspiră să devină membri trebuie să își intensifice eforturile de reformă, în special în domeniul statului de drept, în conformitate cu natura bazată pe merit a procesului de aderare și cu asistența UE. În paralel, Uniunea trebuie să întreprindă lucrările pregătitoare interne de care este nevoie și reformele necesare. Ne vom stabili ambițiile pe termen lung și modalitățile de realizare a acestora. Vom aborda întrebări esențiale legate de prioritățile și politicile noastre, precum și de capacitatea noastră de acționa. Acest lucru va face UE mai puternică și va consolida suveranitatea europeană.

Ministrul federal de externe al Germaniei, Annalena Baerbock, a avut o intervenție publică prin care a comentat subiectul extinderii Uniunii Europene[10], pledând pentru valorificarea ferestrei de oportunitate creată de opinia extinsă a statelor membre că extinderea trebuie să continue, dar concomitent – consideră doamna Baerbock – cu reformarea Uniunii.

Pe de-o parte, ministrul de externe german exprimă opinia guvernului său privind nevoia reformării instituțiilor unionale – reducerea numărului de comisari, limitarea numărului de eurodeputați, introducerea votului majoritar în locul unanimității etc. -, iar pe de altă parte pledează pentru lărgirea sferei de cooperare instituționale cu statele invitate la aderare – proceduri simplificate de intrare în spațiul de liberă circulație pentru cetățenii din statele asociate, participarea liderilor din statele invitate la aderare în reuniunile Consiliului European etc..

O bună parte a acestor opinii se bazează pe recomandările unui grup de lucru franco-german care a întocmit studiul „Sailing on High Seas: Reforming and Enlarging the EU for the 21st Century”[11], publicat recent.

În ultimul discurs privind Starea Uniunii, al președintelui Comisiei – Ursula von der Leyen, au fost abordate atât chestiunea extinderii, cât și cea a Spațiului de liberă circulație Schengen.[12] Strict tehnic, așa cum o arată rapoartele Comisiei publicate în cursul anului[13], se fac progrese în direcția revizuirii procedurilor și în reforma de ansamblu a aquis-ului Schengen, chiar dacă există un număr de state care susțin aparent opinii politice contrare (diferite, în fond, și de mandatul tehnic pe care l-au acordat reprezentanților proprii în comisiile tehnice).

Însă chestiunile sunt legate: Reformă unională → Extinderea uniunii → Revizuirea regulamentului și procedurilor Schengen → Armata comună europeană – EU-RDC, astfel încât să existe un progres în direcția unei uniuni reziliente și stabile. Pe măsură ce Uniunea face pași în această direcție – sub rezerva că statele membre converg în sensul menționat -, se identifică implicit tot mai multe argumente cu care să fie gestionate eficient vulnerabilitățile de altă dată, care făceau Blocul European să pară slab în fața altor competitori de anvergură în plan global.

IRAȚIONALUL JOC DE SUMĂ NULĂ DE-A DIVIZAREA PLANETEI

Totul a început cu o critică a globalizării economice. Susținătorii ideii de anti-globalizare își motivau / motivează ideologia folosind argumente de genul: Până la sfârșitul secolului al XX-lea „elitele conducătoare ale lumii” au căutat să profite de expansiunea piețelor mondiale pentru propriile interese și au creat o serie de instituții internaționale – sistemul Bretton Woods – care au sprijinit expansiunea economică și politică a statelor occidentale și a marilor corporații multinaționale. Această arhitectură internațională, bazată ideologic pe ideea de piață liberă, este desemnată cu termenul de „globalizare”, „globalism” sau „globalizare de sus în jos”. Ca reacție, s-a creat mișcarea „anti-globalistă”, care militează pentru „globalizarea de jos în sus”, și cere desființarea arhitecturii instituționale moștenită după WW2 pentru a garanta comerțul liber, stoparea corporatismului și a interferențelor prin care acești „vectori supranaționali” subminează deciziile guvernelor naționale.

Ca simplă observație, această critică vizează doar sistemul Bretton Woods și Occidentul (Statele Unite în mod special) și nu ia în considerare faptul că și instituțiile create în oglindă de China, cu participarea entuziastă a partenerului său preferat, Federația Rusă – BRICS, Organizația pentru Cooperare de la Shanghai și viitoarea sa Bancă de Dezvoltare – funcționează în același mod (practic copiază FMI sau Banca Mondială), chiar dacă oficial declară contrariul.

Un narativ tot mai răspândit, persistent, pune pe seama Occidentului – al eșecului de fapt al sistemului de securitate și cooperare post-WW2 susținut de Occident – pandemia Covid-19, războiul din Ucraina și, evident, motivul atacului genocidal declanșat de teroriștii Hamas (Al-Qassam) și Jihadul Islamic Palestinian în sudul Israelului, în urmă cu o lună. Nu o face fără un scop, ci pentru a demonstra că o lume în care regulile i-ar avea ca sponsori pe China și Rusia ar fi o „lume mai echitabilă”, adică „mai bună”.

Capcana acestei logici este perfectă. Ca dovadă, modul în care un diplomat rutinat ca Dominique de Villepin ajunge să o ia în considerare, numind-o „capcana morală în care riscă să cadă Occidentul”, promotor al unei așa-zise „ideologii a occidentalismului”. Iar De Villepin are și o soluție la „impasul moral”, punctual conflictul fierbinte dintre Israel și miliția teroristă Hamas (care vrea să fie luată în considerare ca un guvern palestinian legitim):

Există cu siguranță un obiectiv realist de urmărit, care este eradicarea liderilor Hamas care au comis această oroare. Și să nu confundăm palestinienii cu Hamas, acesta este un obiectiv realist. Al doilea lucru este un răspuns direcționat. Să definim obiective politice realiste. Iar al treilea lucru este un răspuns combinat. Pentru că nu există o utilizare eficientă a forței fără o strategie politică. Nu suntem în 1973 sau în 1967. Sunt lucruri pe care nicio armată din lume nu știe să le facă, adică să câștige într-o luptă asimetrică împotriva teroriștilor. (…) Dacă America a pierdut în Afganistan, dacă America a pierdut în Irak, dacă noi am pierdut în Sahel, este pentru că am dus bătălii care nu pot fi câștigate pur și simplu, nu este ca și cum ai avea un ciocan care lovește un cui și problema este rezolvată. Așa că trebuie să mobilizăm comunitatea internațională, să ieșim din această capcană a occidentalismului în care ne aflăm.

Și acum să punem în oglindă raționamentul lui Dominique de Villepin cu o declarație recentă a ministrului rus de externe, Serghei Lavrov: În fața unei escaladări fără precedent a violenței în zona conflictului israeliano-palestinian, există numeroase apeluri la o acțiune colectivă pentru a dezamorsa situația din Orientul Mijlociu, inclusiv organizarea unei conferințe internaționale. După cum demonstrează istoria, încercările de a „monopoliza” funcțiile de mediere nu au condus la rezolvarea conflictelor, ci la exacerbarea acestora.[14]

De fapt unde este capcana adevărată? Răspunsul la această întrebare nu recomandă atitudini de implicare viscerală, ci mai degrabă o detașare înțeleaptă. Andrei Cornea făcea o remarcă într-un interviu recent[15]: A fost o mare tristețe, nu știu de ce nu se vorbește mai mult despre asta, momentul 1999, momentul acela când Ehud Barak, dacă –Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro