O tinichea de coada calului

Nimic mai hidos decât să legi o tinichea de coada unui patruped. Așa bestial se batjocoreau pe vremuri pisicile și câinii; fie în joacă prostească, de către copii răi, fie ca pedeapsă barbară, de către acriturile de stăpâni adulți. Bietele animale nu rareori alergau înspăimântate până ce-și dădeau duhul (așadar expiind în atrocitatea fricii și infarctului), nu rareori scăpau cu viață însă nu și cu coadă (așadar schilodite fizic și tarate psihic pe viață). Uneori nemaivăzându-le nimeni vreodată, alteori revenind după o vreme, umilite, spășite, eventual aciuindu-se pe-aiurea, pe lângă orice străini aparent milostivi, de nu chiar la vechii stăpâni sau la vecinii, consătenii/conurbanii/concetățenii așazis stimabili.

Cât despre pitoreștile animale de povară, transport sau divertisment civic, urban, festiv, milițiano-pompieristic sau turistic, se știe bine: se ușurează în public. Dar e de datoria proprietarilor, stăpânilor, căruțașilor, vizitiilor, călăreților sau măturătorilor de profesie să ridice lesturile imediat, să spele cât mai iute putina patinei stradale. Oricum, despre aspectele astea nu vorbim; le ignorăm, uităm, trecem în subînțeles și tăcere. Și-n niciun caz nu le eternizăm. Dejecțiile, ca și obrăzniciile, impuritățile, scârnăviile și profanările nu intră în tolba niciun simbol, referent cultural, punct (sau virgulă) de memorie, în nicio formă de laudă, omagiu, urare.

Cu asemenea aserțiuni și sugestii de bunsimț absolut toată lumea este, cred (ba chiar mă risc zicând că-s aproape sigur), de acord. Și totuși… totuși.

Cum Dumnezeu și Maica Sfântă, ori toți sfinții Sfinților, nu se miră, nu se revoltă și nu parlamentează absolut nimeni despre ceea ce a pățit calul Regelui Carol Întâiul (ca să nu zic regele însuși) tocmai în buricul Bucureștiului? Da, chiar acela dintre Palatul Regal (alias Muzeul Național de Artă al României) și Biblioteca omonimă („Fundația Culturală Carol I”, fostă BCU). Ce a pățit?… Păi tocmai inversul a ceea ce tocmai spusesem în primele paragrafe: asta a pățit! Și (mai pe-ndelete) anume că.

După ce s-a terminat de ridicat și vernisat și inaugurat și consacrat Statuia cea Ecvestră prin fanfare, gardă bleu cu firet și panaș, spiciuri și blagosloviri cu tămâi și aghiazme, la o vreme i s-a dăltuit în piatra soclului numele. „Carol I”. De parcă n-ar fi știut oricine/toată lumea, de parcă altminteri ar fi putut fi confundat regele și monumentul, de parcă ar fi rămas anonim. Sau poate s-a scris pentru știința străinilor turiști de duzină, a sateliților de spionaj planetar, a extratereștrilor neinformați. Orișicum, nu-i niciun bai, exciziunea reliefantă nu strică. Apoi, după o vreme (vede-se treaba, monumentele patriei sunt works in progress), lumea bună a remarcat că între cal și nume, tot pe fața soclului, s-a lipit medalia, ștampila sau stema heraldică care nu prea concordă cu adevărul detaliului cel istoric. Oricât de minimalist ar figura-n blazon, Transilvania n-are ce căuta sub simbolul și profilul ecvestru al primului Rege al României (cea Mică). Respectivul fâs fiind maidegrabă demn de Ferdinand, iară de rușinică devenind de finalul lui Carol Secundul. Dar treacă-meargă. Chiar de s-o fi sinchisit cineva să propună, nimeni nu s-a sinchisit și să accepte pe bune vreo modificare, dezlipire ori substituire cu altceva (nesupus observației preapedante).

Însă cel mai cel e detaliul că, la cineștiece aprobare dată pe șestul discret, înainte/după sau în miezul vreunui strașnic banchet între cumetrii care decid bugetele și investițiile, cheltuielile și comenzile și deversările sau para-ndărăturile managerial-administrativ-contabile ale capitalei, s-a hotărât (așadar pe la spate) ca să se adauge la spatele Calului Regal, tot pe marele soclu, încă o chestie. Concret și-n instanță finală: o mizerie. O fudulie pe care orice psiholog, psihanalist, psihoterapeut ori psihiatru ar identifica-o drept efect al (științific vorbind) „fixației anale” a psihismului, ceva eventual pe țărănește traductibil drept „balegă de cal”. Americănește (ca să fim mai catolici decât protestanții bigoți): bullshit.

La modul aparent, vizibil fizic, e vorba de dăltuirea chiar în piatra soclului a unor nume de suporteri monarhicești – care recomandați drept plini de „voință”, care specificați drept „susținători fermi”. De parcă fără sprijinul domniilor lor (în lupte crâncene sau decizii politice? măi să fie! în sponsorizări din pozonar propriu? aș! în blabla? poate…) statuia nu putea sta de-a-n picioarelea. Probabil că fără de gura și peptul lor brav o vor fi contestat masele populare sau sindicatele profii. Poate că se va fi făcut greva foamei pentru dărâmarea sa. Altfel nu-i de-nțeles. Altfel nu te poate duce mintea de ce (dacă nu pentru simplul fapt că respectivi-au putut) vor fi pretins, cerut sau doar acceptat cei 5 inși (pomeniți/listați acolo ca într-un pomelnic parazitar) ca să fie pomeniți/listați acolo ca-ntr-un pomelnic parazitar.

O dată, statuia chiar n-avea deloc nevoie de acest adagiu, de-această tinichea sub coada calului, de-această pleașcă (de fleașcă) fixată pe veci de Statuia cea de colosală semnificație și de valoare simbolică și patrimonială pentru români, pentru Istoria Țării, pentru România. A doua: excizia de material litic din jurul numelor s-a făcut cu o lipsă de seriozitate sau profesionalism exemplară. Urmele flexului de fierar-betonist care a tăiat în pietra dura se văd excesiv, mânuirea dălții și mai ales lipsa fasonării/polisării printre rânduri și-n margini îl recomandă pe lucrător drept cârpaci pripit și de mântuială. Ori să i se fi promis o sumă și datu-i-s-a alta, astfel că cioflingarul și-a strâns sculele, și-a băgat picioarele, i-a dat în mă-sa, și dus a fost?… Orișicum, nu polizorul electric și necurățirea/nefinisajul dintre litere, cuvinte și rândurile lor, adică inestetica (cea de nepermis nici măcar pentru cele mai ieftine tăblii funerare) constituie Problema.

Problema gravă și adevărată constă în aspectul cu nr. 3: și-anume acceptul sau pretenția celor 5 personaje cu statut de VIP și Personalitate de-a fi nominalizați taman acolo. Problema stă în proslăvirea „voinței” cu care sau în urma căreia s-a erectat monumentul, și-anume aceea asumată de, ori numai consacrată lui, „prof. dr.” Sorin Oprescu (primarul șpăgar, arestat, judecat și condamnat însă fugit din țară) și lui Adriean Videanu (cel mai sfidător și-antipatic, afacerist și-navuțit, primar capital și pluriministru). Plus proslăvirea „susținerii ferme” a academicienilor Constantin Bălăceanu-Stolnici, Răzvan Theodorescu, Nicolae Breban.

Punându-i sub coada calului pe-acești 5 crai răsăriteni cu valoare de marțafoi, țara asta iar l-a degradat pe Domnul Carol la calitatea de hopânțol (cum îl porecliseră mitocanii și bețivanii patriei de la 1866, când o mânuță de luminați îl aduseseră-n țară ca să ne spele obrazul coruptibilităților, intrigilor, duplicității, indisciplinei).

Așa cum arată, chestia-n speță numită inscripție fundală reprezintă o vanitate și obrăznicie, o aroganță și agățare nesimțită de Statuie, de Majestate, de Simbolul Național, de București. O lipire a numelor lor de cel al Primului Rege e act de neamprost, e blasfemie. Ceva ce juridic se cheamă „profanare de monument” și conform legii se pedepsește aspru. Totuși, nici din oficiu, nici prin solicitare civică, apel ori interpelare publică, nimeni nu sesizează, nimeni nu zice pâs.

E drept c-o fi fiind pe undeva o hârtie cu ștampilele aprobărilor de rigoare. Clandestinii frați de cârdășie politico-economică, la fel ca și colegii întru turnat la secu, de favorizat pe-unii și de marginalizat pe-alții, camarazii de bere/wisky și de comisii diplomatice și ministeriale, și-au asigurat atât dosul cât și prestigiile. Sau invers: și-au betonat prestigiul cum și-au limpezit și dosul. Cumva cineva (gen sculptor atestat ori măcar cioplitor de cruci și morminte) a trebuit să fie fie plătit, fie prostit. În rest, trufia celor trei academicieni o putem doar taxa ca grosolănie. (Oare alți academicieni s-ar fi împotrivit? Oare nu chiar toți și-ar fi dat girul? Votul lor democratic ar fi produs mare vrejbă, scandal?) În privința celor 2 dubioși contestați, condamnatul primar și condamnabilul ministru sculptați nominal în granit, ei trebuie evaluați tot în lumina abuzurilor, oprobiilor populare și-a pedepselor prin care fie justiția fie conștiința publică i-a decăzut din onorabilitate. Cum nu se sesizează nimeni că nu-și merită veșnica pomenire și pe Statuia Bucureștiului, a Memoriei Naționale de maximă slavă, a Regelui Carol Întâi de Hohenzollern-Sigmaringen și mai ales de România?

În mediul acesta de lașitate și conivență din partea politicienilor, marilor manipulatori de conștiință, a intelectualilor, televizioniștilor și-a influenților veritabili (de poporul ca masă nu vorbim, căci nu-i marea lui treabă să nu-și vadă de treaba-i măruntă), e de rușine că toată lumea trece nepăsătoare pe lângă peisajul deja aproape indiferent, insensibil, al Monumentului de care vorbim, ignorând balega întinsă (cu acte și cu vanitate, deci manu propria) de către edilii capitalei. Hai că iertăm pe idioții primari din comune și sate, care frecând un pic cu șmirglu bronzurile ridicate cândva în memoria eroilor Primului și/sau Secundului Război Mondial, ori doar vârând o lingură de mozaic ori beton printre crăpături și spărturi și dând cu var peste soclurile respectivelor monumente, au găsit de cuviință să înfigă în ele și câte-o tablă de marmură, calcar ieftin, ardezie sau travertin, pe care și-au gravat propriul nume și contribuția de 2 bani. Hai să zicem că respectivii erau și sunt doar (vorba unui roman de român comunist) „niște țărani”. Dar șmecherilor primari Oprescu și Videanu, luminaților acad. Theodorescu, Bălăceanu-Secu și Breban, cum să le mai zici? Cum să-i mai cerți și ierți? Trăgând marele monument înspre deriziune, nu te faci și pe tine rizibil? Când îți forțezi prestigiul, memoria/nemurirea, oare nu-nseamnă și că ți s-a urcat la cap, adică ți-ai pierdut mințile?

Trufași și sfidători, înfumurați și lacomi, ce nu mai știu cum să-și taie felii cât mai mari din cât mai nenumărabile torturi, de comandau și plăteau ei înșiși ridicarea unei statui a lui Gingis Han, Macedon, Napoleon, Sancho Panza, Gulliver (iau așa, la-ntâmplare, niște netoți sau bufoni), și să-și fi pus numele, ba și chipul și detaliile contribuției proprii, gestul ar fi constituit o tichie de mărgăritar mult mai acceptabilă. Doar ne râdeam un pic (ca de scriitorii, patronii și parlamentarii care și-au tras statui personale-n curți și grădini, pisanii și fresce-n beserici). Dar de măria-sa Carol I chiar nu era cazul să-și atârne zoaia acelui panou de dezonorantă onoare._ Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro