Dan Andrei Aldea a murit. Moartea mi-a trimis Zeul alături de Aricii lui înamorați

N-am avut alți derbedei cu care să hălăduiesc în tinerețea mea: trupa Phoenix, Florian Pittiș și Dan Andrei Aldea. Phoenixul era nebunia imposibilă, lumea lor n-o credeam posibilă. Pe Florian Pittiș îl vedeam la Teatrul Bulandra, apoi la Radio, el mi-a făcut educația muzicală. Dar Dan Andrei Aldea? El era Nevăzut, trubadur, îngeresc, Creator. Auzisem de el, îl ascultasem. Dar nu era. Nu-l vedeam în viața mea. De fapt, nici n-aveam cum să-l văd. Zeul ăsta fugise din comunismul meu, din tinerețea mea, în Occident.

Moartea asta dată dracului face ceva cu coasa ei bine ascuțită. Viu de rămâi, te pune pe gânduri. Și-ncepi să cauți panicat în memorie ce treabă ai tu cu dispărutul. Cu Dan Andrei Aldea, nu-i așa? Și legătura mea cu Aldea este căutarea.

Unde este omul?

Îi ascultasem muzica, atunci doar pe vinil sau pe benzi, dar el, omul, el nu era.

Auzisem că-i la Conservator și că s-a lăsat de Conservator.

Apoi, că-i la Cenaclul lui Păunescu, dar nu mai era la Cenaclu, fusesem, nu era.

Că-i în Sfinx în continuare, dar nu mai era.

Luasem plăcile noi, nu era, nu era în Sfinxul nou.

Eu am trâit mereu în această căutare a lui Aldea.

Îl adoram.

Era un Zeu. Pentru că-l auzeam fanatic, dar el nu era.

Curentat ca o maimuță de lipsa de informație am creat un zeu.

Aldea, simplu, după propria sa căutare în viață, trecând pe la Conservator, pe la Sfinx, pe la Flacăra, prin comunism, fugise în lumea mare. Fugise ca orice om către ieșirea care-i aducea libertatea. Nici asta nu știam.

Fugise din lumea mea comunistă, nu fără a-mi arăta ultima sa căutare.

“Zalmoxe’ este un experiment, o luminoasă căutare. De sunete, de cuvinte, de expresie. Zalmoxe este mișto de greu. Te trimite direct în in-dispoziție:

De ce Zalmoxe? Simplu, și Noica și Phoenixul au făcut la fel. Era perioada anilor 1970, perioadă de început a căutării. Căutarea adevăratelor rădăcini istorice naționale. Se vroia o săritură peste granița comunistă care impunea strict tradiția sa sovietică.

Dar să lăsăm chestiile pentru inițiați, uite “Cântecul bufonului” după Shakespeare. Cum te fură șăgălnicia:

„Om bun” pur și simplu îmblânzește lumea asta. muzica te face să-i vezi pe trubaduri, să-i vezi că oricât de obosiți sunt, reușesc să îmblânzească lumea asta:

Uite „Aricii Înamorați”, un joc inspirat de Agatha Christie, parcă.

Uite “Noi nu ne temem”, un joc muzical inspirat de muzica patriotică a vremii.

Jocuri ziceți? au fost explozii pentru comuniști. L-au interzis cu tot cu jocul lui vinovat.

Apoi, a ales libertatea, cum spuneam. Dincolo, eu n-aveam cum să-l caut.

Așa că între noi doi a rămas ca-ntr-un joc de v-ați-ascunselea. L-am căutat ani de zile pe Zeul Aldea. Și nu regret. Regret doar că prima veste despre el clară este moartea lui, pardon, plecarea spre aricii lui înamorați.