VITAL: Salman Rushdie înjunghiat. I-am citit cărțile să văd de ce diavolii vânează Povestitorul?
Salman Rushdie nu-i ușor de citit. Dar nici imposibil. Îți trebuie minte antrenată cu ficțiunea. Cei mai mulți îl știu pe Rushdie din scandalurile stârnite de Versetele sale satanice. Oameni fără multă minte l-au acuzat de blasfemie. Câți au citit versetele? Puțini. Alții îl țin minte din apariția sa haioasă din Bridget Jones, unde Bridget îl tot întreabă aiureli. Salman Rushdie are o operă de ficțiune, adică, creează o lume care ar trebui deslușită, înțeleasă, nu călcată-n picioare de diavoli. Salman nu e citit, nu e înțeles, dar în stilul anilor noștri, Salman e înjunghiat pentru vina de a face lumea mai bună. Salman Rushdie înjunghiat. De ce ayatollahul și diavolii analfabeți vânează Povestitorul?
Salman Rushdie înjunghiat. Iată-l în filmul simpatic “Bridget Jones”
Salman Rushdie înjunghiat. Uite povestite cărțile lui. Cele pe care le-am citit.
Grimus (1975) / în română Grimus, Polirom
Povestește aventurile lui Vultur-în-Zbor, un nemuritor, un obosit de nemurirea sa, are 440 de ani. Vultur în Zbor caută o chestie omenească: să moară, în căutarea secretului îmbătrânirii. Ajunge în insula Calf a lui Grimus. Acest Grimus are darul, vocația, puterea de a distruge totul în jur, caută pierzania cu orice preț. Grimus este spiritul distrugător, Vultur-în-Zbor este cel bun. Cartea lui Grimus este expandarea unui citat din T.S. Eliot: „Du-te, du-te, du-te, spuse pasarea. Omenirea/Nu suporta prea multă realitate”. “Grimus” poate fi înțeles ca basm, confruntarea dintre un bine obosit și un rău în permanentă mișcare, vital. De asemenea, “Grimus” poate fi văzut ca o carte a rătăcirii, a căutării originilor. De asemenea și asta face partea fantastică a cărții, Vultur-în-zbor și Grimus nu-s așa simplu de înțeles. Sunt în toate felurile, forme plăsmuite, neliniștite ca lumea de astăzi.
Shame (1983) / Rușinea, Polirom
Sufyia Zinobia Hyder nu poate avea copil, dar există în atâtea feluri ale rușinii: “sharam, stînjeneala, jena, decenţa, modestia, timiditatea, sentimentul de a avea un loc anume pe lume”. Ea locuiește în lumile masculine ale lui Raza Hyder şi Iskander Harappa. Și rușinea astfel nu e doar a ei, Sufyia nu e doar ruşinea femeii care nu poate fi mamă, ci e și rușinea celor care o cunosc, o văd, o întâlnesc. Un fel de a fi nu creează înțelegerea Celorlalți, ci nevoia de a-l izola. Toată lumea citește orbește o descriere a Pakistanului și doar a Pakistanului. Ori nu e doar Pakistan acolo, nu?, e și România înapoiată și o Rusie prostită și multe-multe comunități care nu ies din propria Orbire. Rușinată, încolțită, Sufyia bântuie lumea ca un monstru. Nu rușinea ei este cea care o creează monstru, cu Rușinea nelegiuită a comunității. Lumea creează monștrii, lumea nu-și vede nerușinarea de a accepta și astfel de Sufuii.
The Satanic Verses (1988) / în română Versetele satanice, Polirom
Ayatollahul Iranului, Ruhollah Khomeini n-a citit cartea, dar după capul lui a urlat: fatwa! Lumea musulmană era somată să-l ucidă pe Salman Rushdie şi pe editorii săi. Editori sau traducători din toată lumea au fost atacaţi sau chiar omorâţi. În anumite ţări, cărţile sale au fost interzise sau arse în public. Ce sunt Versetele satanice? Sunt versetele eliminate din Coran, considerate o falsă revelaţie a lui Mahomed, profestul fiind, într-un anume moment, amăgit de diavol. Mahomed dădea caracter divin unor zeiţe păgâne. Bineînțeles, femininul nu poate fi prezent, astfel încât Mahomed rămâne unic pe cerul islamului. Aceste versete interzise în lumea Islamului au drept de poveste dat de Rushdie. Povestea lui Rushdie se desfășoară în Occidentul european cu gândul, da, la lumea islamului. Dar sunt luate în balon ambele lumi, fără cruțare.
Deci, nu-i o obsesie a lui Rushdie pe Islam, cum se crede.
Mai mult, poveștile savuroase de altfel acreditează puterea limbajului de a crea lumi ficționare, lumi în care dacă intri, pe care dacă le pricepi te fascinează și te înalță deasupra rușinii, urii, răului. Te încântă. “Versetele satanice” încântă, au această putere a limbajului de a crea imagini bune de pus pe rană, bune să vindece răul. Dar cartea, repet, n-a fost citită, ci doar blestemată. Totul pornește de la deturnarea avionului și scăparea a doi actorași. Gibreel Farishta ( „îngerul Gibreel”) şi Saladin Chamcha. Gibreel făcea zei hinduşi, iar Saladin băga voci în varii ipostaze. Cei doi scapă dintr-un avion deturnat de terorişti, aterizând în Canalul Mânecii. A scăpa înseamnă a renaște, li se acordă o nouă șansă. Sigur, ne putem gândi și la o pogărâre a îngerilor pe pământ. Orice interpretare e valabilă. De aici, totul devine o întretăiere de registre, de lumi, imaginare, reale. Saladin devine ţap, iar Gibreel primeşte o aură în jurul capului, pare a fi cel care i-a apărut lui Mohamed şi i-a dictat versetele Coranului. E vis, e realitate? Nu contează, nu ne mai interesează. Ni se povestește așa de bine că suntem captivați.
Când ești prins de ficțiune, nu mai faci rău celuilalt, nu?
Gibreel îl ajută pe un imam în exil la Londra. Nu e o luptă doar împotriva unei ființe feminine, ci împotriva unei istorii, nu? Imamul vrea tot răul: moartea femeii, Americii, timpului. Mahound e și nu e Mahomed. Dar dacă vrem să-l identificăm, Mahound al lui rushdie este supus îndoielii şi slăbiciunii. Cum altfel? Are pe umeri soarta unui întreg popor. Iar un popor condus de o singură mână nu e altfel decât una tiranică. Personajele se desprind de religie, dar nu devin fără niciun dumnezeu. Gibreel o alege pe Alleluia Cone, cuceritoare a Everestului. Saladin Chamcha este cu Pamela Lovelace, tipar al omului alb, vestic. Ambii intră, deci, ca două tramvaie pe traseul lor, dar de fiecare dată sinele lor, adevăratul lor eu izbucnește. Rămân rătăciți între lumi. Bieți oameni cu slăbiciunile lor.
Fury (2001) / în română Furie, Humanitas
Un prof de filosofie concepe marionete cu care are ceva succes. Dar succesul nu este de lungă durată și furia-l apucă, îl cuprinde, îl termină. Își pierde personalitatea, se îneacă în furie, în anonimat. Se revarsă, se termină în sexualitate, oraș, orice experiență care-l înfurie și-l pierde de el însuși.
Quichotte (2019) / în română Quichotte, Polirom
Putem găsi o repovestire a lui Don Quijote bineînțeles, dar adus în vremea lui Trump, a postadevărurilor, a știrilor false. O interpretare bună a unei lumi care n-are cum să știe adevărul niciodată, care n-are cum să mai iasă din propria sa lume împăienjenită de minciună, tămpeală.
Cam aici mă opresc. Întrebarea mea este unde este marele Rău pe care Rushdie îl face Islamului? Ficționea?
El face rău în aeeași măsură și Occidentului, nu? În niciun roman nu există un Paradis Occidental și un Infern Islamic. E văzut peste tot omul prins în îndoieli. Că-i Mahomed făcut să fie om, cu slăbiciunile lui? Păi, Mahomed este om, în mod esențial, în Coran, nu e Dumnezeu, divinitate fără pantaloni pe ea. Dar nu intru în astfel de dispute.
Cărțile lui Rushdie, deși e așa mare, nu-s citite decât de puțini.
Milioane, miliarde? Prea puțini, mult prea puțini. Cei mulți vânează detaliile politice, obraznice. Cei mulți se-nchină cu limba și îi spun diavol. Or, Rushdie creează ficțiuni, povești, da, cu vagi urme de realitate, cum să scrii altfel? Să fii un nebun? Rushdie e un mare scriitor pentru că știe să ridice zmee de ficțiune. Și trebuie să faci un efort să le înțelegi. Diavolii dobitocii au dreptul să-l înjunghie? Nu. Când nu-l înțelegi pe celălalt, nu-l înjunghii. Îl întrebi ce-a vrut să spună și îl asculți. Nu-nțelegi? Iar îl asculți. Nu sari cu cuțitul la bătaie. Nu te faci diavol dobitoc, nici ayatollah dacă nu întrebi și nu asculți.
Povestea merge mai departe
Diavolii dobitoci, analfabeți au lumea lor, alfabetismul lor. Ficțiunile lor, fake-urile lor. Una dintre ele este uciderea lui Rushdie. Lumile lor paralele care le dau putere. „Dobitocia”, cum am numit-o, trebuie înțeleasă, nu condamnată. De ce sunt dobitoci, de ce-s analfabeți? Pentru că au sărit cu cuțitul!
Nu mă interesează că nu-s ca mine. Nici că nu înțeleg ficțiunea lui Rushdie. Că nu-nțeleg ce mă poate lega pe mine de Rushdie. Ei sunt de înțeles în ficțiunile lor. Dar când ies la bătaie devin dobitoci, analfabeți. Când o ficțiune te pune să iei cuțitul în mână, să ieși din povestea ta și să omori, asta-nseamnă că ești într-o lume toxică.
Ei, pot înțelege, sunt produsul disprețului, zgomotului și furiei mele și a altora. Ei trăiesc în realitatea și ficțiunea lor. În lumea lor plină de simboluri, de eroi. Ei se simt bine și apărați de aceste ficțiuni proprii.
Rushdie le-a atacat ficțiunile-pot spune ei, dar Rushdie trebuie să moară? Rushdie n-a atacat nimic. A descris o lume închisă. Și ei, Ceilalți, dobitocii și analfabeții au sărit la cuțit. În loc de cuțit ar fi trebuit să spună atât: bă, ești bou, ce treabă ai tu? Nouă ne e bine în religia, în lumea noastră mică. Așa suntem apărați. Rushdie, ești un bou!
Dar Rushdie nu trebuie vânat. Nu trebuia înjunghiat. Va rămâne fără un ochi și cu intestinele varză. Este bine? Este bine? Nu, nu. Este rău. În orice religie contează BINELE și RĂUL. Ficțiunile lui Rushdie fac bine. Celelalte pot, iată, uneori, ucide.
Tu ai vrea să fii înjunghiat? De ce ai vrea?
INTERVIURILE HotNews.ro