„Tata nu m-a vrut, mama își dorea să cânt la vioară, iar eu să fug de acasă”. Oprim sau nu relațiile cu părinți toxici
Întreruperea relațiilor cu părinți toxici nu este simplă întrucât majoritatea copiilor au crescut alegând în permanență relația cu aceștia și nu pe sine. O astfel de decizie vine cu suferință, cu sentimente de vinovăție, cu incertitudini privind alegerea făcută. Și totuși, cum s-a ajuns aici? Ce s-a întâmplat în astfel de familii pentru ca un copil să spună „stop”?
Autoritatea părintească
Mulți părinți și-au crescut copiii din poziții autoritare, permițându-le prea puțină libertate sau condiționând-o după propriile nevoi. Uneori, deși au fost părinți toxici, intențiile lor nu au fost neapărat negative dacă aveau în vedere siguranța copilului. Chiar și așa, modul în care implementăm bunele intenții poate fi dăunător copilului, iar pretenția noastră la „iertare” devine un alt mod de a-i spune că ce simte el nu contează și ar trebui să își lase deoparte emoțiile, scrie psihologul Iulia Barca pe smartliving.ro.
- Iertarea este sănătoasă, dar copiii, ajunși adulți, o vor practica pentru ei înșiși, nu pentru a normaliza experiența lor din copilărie. Să nu uităm că nu este relevant dacă părintele consideră că nu și-a abuzat copilul, ci care a fost experiența interioară a copilului.
„Uneori mă întrebam dacă eu oare am avut părinți toxici. Răspunsul este cam așa: Tata nu m-a vrut, mama își dorea să cânt la vioară, iar eu să fug de acasă. Cam așa aș sumariza copilăria mea. Când alți copii ieșeau afară sau se uitau la desene animate, eu exersam. Sau făceam teme. Sau făceam exerciții suplimentare. De ce? Pentru că rolul meu în familie era să fiu performantă, ca mama să mă expună public ca pe un animal de circ «uitați marea mea creație».
- Și acum țin minte că în fața altora îmi spunea «fetița mea», iar acasă «nesimțită nerecunoscătoare» dacă ceream ceva ce nu făcea parte din reguli. Nu cred că m-a iubit vreodată. Am apărut pe lume ca să își securizeze relația cu tata. El fugea de mama și implicit de mine. Era într-o relație pe care nu și-o dorea, motiv pentru care când aveam 10 ani ne-a părăsit. Ce pot spune este că «a rezistat ceva timp».
Mi-a părut rău că a plecat. Uneori, când ea nu era acasă (destul de rar, fiind casnică), îmi dădea ciocolată și se mai juca cu mine. Acum, când mă uit în urmă, mă gândesc că eram doi prizonieri. Ale toanelor ei, ale furiei nestăvilite, dramelor că este o mare sacrificată, nemulțumirii că «a pedepsit-o Dumnezeu» cu noi doi. Acum 3 ani, la 29 de ani, am decis că nu mai vreau să am nicio legătură cu ea.
Nu am iertat-o încă și nu știu dacă voi reuși. Dar am depășit sentimentul de vină care spunea mereu «e mama ta». A fost gardianul și călăul meu, nu mama. A fost persoana de care îmi era cel mai frică în copilărie, femeia care mă ura zi de zi, și mă adora public când se putea lăuda cu mine,” povestește Daniela,
Părinții „mână de fier” ajung să fie abuzivi emoțional cu copiii, neatenți la nevoile celor mici, dornici de supunere, considerând copilul o anexă a lor. Chiar și atunci când vor binele copilului, se comportă ca unic decident în privința nevoilor acestuia, a libertăților și drepturilor. Copiii nu sunt cetățeni de mâna a doua, au drepturi egale cu părinții.
- Uneori nu ar strica să ne întrebăm „Oare eu cum m-aș simți dacă aș fi tratat astfel?”. Totodată, părinții toxici deseori vin la rândul lor din familii în care li s-a aplicat un tratament similar, ducând astfel mai departe moștenirea. Din păcate, mulți trăiesc sub sloganul „am fost tratat astfel și uite ce bine mi-a prins”.
Cu toții avem traume din copilărie, dar vindecarea lor este responsabilitatea noastră, pentru a nu le transmite mai departe. Trauma nu este o scuză pentru un comportament abuziv.
Supraresponsabilizarea copilului
În familiile în care sunt mai mulți copii, deseori rolurile acestora prind contur în mod diferit, uneori existând diferențe majore între responsabilitățile pe care le atribuim. De cele mai multe ori, copilul mai mare este investit cu grija față de cel mic, trasându-i-se astfel un rol parental, fiind investit cu atribuțiile unui adult, protejând astfel… părinții.
- Indiferent de numărul copiilor pe care decidem să îi avem, este rolul nostru să le fim părinți, să le purtăm de grijă, să fim responsabili pentru ei. Chiar dacă există diferențe de vârstă mai mari, copilul mic este fratele celui mare, nu fiul sau fiica. Ajungem cu ușurință părinți toxici atunci când delegăm sarcinile noastre către copii. Chiar dacă le „apreciem” eforturile și îi încurajăm să ne ajute.
„Țin minte cum mama m-a ținut în fața ușii apartamentului timp de trei ore pentru că o pierdusem din ochi pe sora mea când eram la joacă. Ea a căzut și s-a rănit la genunchi, așa că am adus-o acasă cu sânge șiroind pe picior. Mama, când a văzut, a urlat la mine că era treaba mea să o păzesc, că nu sunt bună de nimic, că nu îmi pasă decât să îmi fie mie bine, apoi pe ea a luat-o în casă, iar pe mine m-a lăsat afară cu amenințarea să nu mă prindă că mă mișc de lângă ușă sau că îndrăznesc să mă joc, altfel o și încasez. Eu aveam 8 ani, sora mea 4.
Am fost primită în casă abia după ce au luat ei cina, înainte de culcare, când am avut voie doar să dorm, nu să și mănânc, întrucât nu meritam. Menționez că părinții mei sunt cu studii superioare, oameni pe care toată lumea îi admiră și îi consideră minunați. Nu exista nimeni care să știe ce trăiam eu și cum se comporta mama cu mine. Nimeni nu m-ar crede că am avut părinți toxici. Am menționat doar un eveniment izolat, dar au existat multe altele mai rele, pe care nu mă simt confortabil să le spun. Am încetat să mai comunic cu mama acum 2 ani și nu regret acest lucru. E ca o tumoră pe care am scos-o. Nu o simt mamă, nu o iubesc, m-a umilit toată copilăria. Pentru ea, am fost o servitoare. Pentru mine, a încetat să mai existe,” povestește Raluca (29 ani).
- Mulți copiii sunt crescuți în spiritul sacrificiului pentru frații mai mici, preluând astfel rolul părinților și ținând cont de nevoile acestora. Celebrul medic canadian Gabor Maté spune că trauma este, în primul rând, nu ceea ce se întâmplă în afara ta, ci ceea ce se întâmplă în interiorul tău drept rezultat. Totodată, trauma apare atunci când lângă copil nu există niciun adult căruia să îi poată povesti ceea ce i se întâmplă, ajungând, de la o vârstă mică, la concluzia că este complet singur.
Interesante sunt cazurile în care există trei copii în familie, rolurile fiind, de regulă împărțite astfel: de la copilul cel mai mare există cele mai multe așteptări (privind și îngrijirea celor mici), iar acesta deseori traduce iubirea părinților prin „au încredere în mine să mă pună să fac asta, înseamnă că mă iubesc”, copilul cel mic este rebel, lui i se permit mai multe, dar în egală măsură el primește atenție „părintească” de la fratele/sora mai mare, nu de la părinți, iar mijlociul este cel care se simte în umbră, cel care se simte mai puțin vizibil, cel care va supracompensa mai des, demonstrându-și capacitățile și abilitățile (asociind performanța cu obținerea atenției, a vizibilității).
Părinți egoiști, copii singuri
Egoismul părinților poate lua numeroase forme, dar de regulă, este o denaturare a gândului „am și eu dreptul la viața mea”. Da, pentru educația echilibrată a copilului, este bine să ne cultivăm un egoism sănătos, să îi modelăm grija față de sine și propriile nevoi, nu doar să i-o explicăm. De aici până la a conta noi și nevoile noastre, considerând copilul „o piedică” sunt mulți pași de făcut și toți în direcția greșită. Vorbim despre părinți toxici atunci când ei sunt pe primul loc, iar nevoile lor cele mai importante.
INTERVIURILE HotNews.ro