Teroarea ghioceilor

Grigore Cartianu: „Tele-bocitoarele se plang si daca e cald, si daca e frig; si daca ninge, si daca nu ninge. Orice stranut al naturii e un semn ca s-a constipat planeta”.

„Romania, sub teroarea zapezii”… „Se anunta un ger naprasnic”… „Bucurestenii traiesc un calvar”… „Sunt clipe de cosmar”… Stati linistiti: nu a inceput cel de-al treilea razboi mondial, sub forma sa meteorologica, ci s-a intamplat un lucru banal: a nins in Romania.

Si nici macar n-a nins de un metru, cum se mai intampla in copilaria unora dintre noi care inca ne mai consideram tineri. Si nici de doi metri, ca in amintirile bunicilor.

A nins frumos, temeinic, asezat, atat cat sa aiba parte si copiii nostri de covorul alb pe care, in ultimii ani, l-au vazut doar in cartile de Craciun. Si noi am transformat acest dar dumnezeiesc intr-o drama! Intr-o tragedie!! Intr-o nenorocire!!!

De fapt, nu noi, ci ei. Nu eu, nici tu, copile care te zbengui in zapada, nici dumneata, bunicule cu mustatile ninse. „Teroarea zapezii” a fost inventata de o specie speriata a acestei planete: tele-bocitoarele. Reporteri prapastiosi sau invitati speriati de soacre se intrec in a descrie prapadul fulgilor de nea. Ce ne facem, fetelor, ca ne inghite ninsoarea?! O asa disperare am mai intalnit prin clasa a doua, cand am citit „Prostia omeneasca” a lui Creanga – vi le amintiti pe cele doua muieri (expresia ii apartine povestitorului din Humulesti) vaicarindu-se ca peste pruncul din albie ar putea cadea drobul de sare de pe horn…

Ce s-a intamplat, de fapt? Vorba lui Toparceanu: „Ce sa fie? Nu-i nimic / A trecut acceleratul”. A nins ca in povesti, asa cum nu ni se intamplase iarna trecuta. Atunci, tele-bocitoarele se vaicareau ca nu ninge – vai, vai, nu mai avem iarna, ne-a terminat incalzirea globala! Acum, dimpotriva, se plang ca ninge. Si n-au fost nici viscole ucigatoare, nici uragane sau tornade. N-a fost niciun fel de teroare. A fost, pana acum, doar o iarna superba. Ce-ati fi vrut, sa umblam de Craciun in fustite mini si de Boboteaza in bikini?

Pentru tele-bocitoare, orice stranut al naturii e un semn ca s-a constipat planeta. Ca sa fie multumite si cobele apocalipsei, ar trebui ca temperatura sa nu scada niciodata sub 18 grade si sa nu creasca peste 20. Ideal ar fi sa instalam in atmosfera un termostat care sa mentina constanta temperatura aerului, permanent si oriunde pe planeta. Sa terminam cu anotimpurile astea capricioase, cu vara si iarna, cu ziua si noaptea! Sa avem un aer conditionat planetar din Laponia pana-n Antarctica si din Guineea-Bissau pana-n Noua Zeelanda!

Iarna e teroarea zapezii. Vara e teroarea caniculei. Tot asa, primavara vom descoperi teroarea ghioceilor, iar toamna – teroarea livezilor.

Televiziunile vor gasi oricand un specialist imbatabil care sa ne puna in tema cu pericolele ascunse ale ghioceilor – Atentie, romani: par ei delicati, dar sunt bestii deghizate, caci parfumul lor ne poate otravi precum cianurile cele mai toxice! Iar analistii mortii subite vor gasi solutia salvatoare – Sa speram ca in acest an nu va mai rasari niciun ghiocel, pentru a nu pune in pericol populatia…

Toamna ne vor sari in ajutor alti specialisti irefutabili – Nu va atingeti de mere, pere, gutui sau alte asemenea atractii inselatoare! Parfumul fructelor coapte prezinta riscuri multiple pentru caile respiratorii. Astfel incat tot ce ne va mai ramane de facut va fi sa luam securea si sa eradicam orice forma de pom fructifer de pe suprafata Romaniei. Sigur, nu toti stiu sa manuiasca securea, de aceea o parte din populatie isi va asuma o atitudine critica la adresa Puterii – De ce sa facem basici in palma? Sa vina guvernul… prefectura… primaria… Ei sa ne scape de livezile mortii!

Natiune, fii vigilenta: nu doar zapada si canicula ne pericliteaza existenta! La fel de bine ne pot teroriza si razele soarelui (daca facem cancer de piele?), si adierea vantului (ne putem trezi cu vreo otita), si iarba de pe pajistile patriei (inteapa talpile delicate), si cativa stropi de ploaie (fac rau la reumatism), si pietrele din vadurile apelor (sunt alunecoase, produc luxatii), si mersul pe jos (pericol de carcei), si Carpatii Romaniei (daca te prabusesti in hau?).

Si, uite-asa, din teroare in teroare, devenim o natiune de nevrotici, de oameni care traiesc intr-un permanent iad si pentru care a disparut orice bucurie a vietii. Cum sa ne intristam cand e cazul sa ne bucuram? Daca strazile sunt inzapezite, rau nu este ca a nins, ci ca primarii sau prefectii nu si-au facut treaba.

Zau asa, ar fi vremea sa mai invatam sa ne si bucuram. Sau macar sa nu bocim cand nu e cazul. Nu de alta, dar e pacat sa murim de inima rea!

Evenimentul Zilei