Tragic și rușinos e faptul că populismul este admis, acceptat, degustat, înghițit (opinie)
Între politicieni și popor nu există comuniune. Iată de ce putem face laolaltă stat și națiune, nicidecum comunitate. Nu că a nu fi o comunitate ar însemna lipsă de oarecare solidarizări, apartenențe, momente sau puncte de cooperare, și cu-atât mai puțin/automat pericol de disoluție, de divorț radical, de fugă sau trădare internă generalizată. Nicidecum. Ca în trecutul tuturor dictatelor și-al dictaturilor, se poate rămâne stat și națiune și fără adeziunea și apartenența amiabilă, și fără „iubirea”/coeziunea care definește comunitatea organic normală. La rându-i, comunitatea aceasta nicidecum nu ar presupune (și impune) omogenii și unanimități sufletești și mentale. Comunitate nu însemnă lipsă de diferenduri și diferențieri, vrajbe, părtiniri, competiții, injusteți. Și-n sânul ei confirmat ar exista belșug de sciziuni sau rele. Doar că o coeziune propriuzisă, fie și măcar manifestată prin toleranță și empatie, prin lipsa de pizmă sau ură netemperată, tot ar fi bun lucru, tot ar fi timp și loc de-o acceptabilă coabitare solidară, tot s-ar schița o comunitate. Însă divorțul, invidia și trufia generalizate provin dintr-un individualism și egocentrism tipice pruncului și copilului needucat. Și ne pun pe toți și pe fiecare spate-n spate, fiecare cu dosul la dosul vecinului, preopinentului, ba chiar și-al cuplului marital. Nu ne ascultăm opiniile celuilalt, n-avem deloc urechi pentru argumentele sau contraargumentele celuilalt, fiecare o ține pe-a lui cu absolută cerbicie și surditate, fiecare dorește să-și impună propria părere cu orice preț, nimeni nu cedează nici măcar în fața celor mai clare și ferme dovezi. Acest atașament egocentric e semn doar de căpoasă și fudulă imaturitate. Și e vizibilă la adulți, e definitorie și definitivă printre mai toți seniorii. Dialogul (real) este inexistent. Încrâncenarea caracterizează prezentările, dialogurile și discursurile publice de banal până la cele mai înalte niveluri. Conferim prestigiu și dăm ascultare celor mai încuiate-n sine personalități. La toate reuniunile neomogene, la orice așazis dialog democratic, oamenii sunt audiați de către „putere” fără să fie auziți, ascultarea lor fiind surdă, ceremoniile de așazis dialog fiind false, de formă, ipocrite.
Totuși, de ascultat unul pe celălalt o facem doar dacă unul (sau celălalt) începe să ne răpăie complimente, măguliri, pupici, laikuri ieftine. Suntem atât de fragili sau subțiri, mărunți și străvezii, încât nu mai putem suporta, ba chiar adorăm și juisăm imbecil (de fapt, infantil) să ni se repete ce știm deja, să ni se spună ce vrem a auzi, să fim vorbiți cu glas tare de bine și foarte bine. Preferabil la superlativ și sublim. Dinspre ceilalți acceptăm doar lauda, servilismul, subordonarea. În felul acesta fiind sensibili la fals, la viclenie, la încredere oarbă. Mulțumindu-ne cu iubirea declarativă, superficială, formală, oficială, îi ignorăm volatilitatea, interesul din spate, dezamăgirea de după. Atâta dragoste se aruncă astăzi spre toate gardurile, adică-n gurile, ochii și urechile populare, atâtea inimioare, pupici desenați și emoticoane de bravo se-mprăștie peste pozele sau spusele noastre (care nici măcar nu-s privite și citite sau ascultate atent), de-ai zice că doar dumnezeu, pacea, prietenia și amorul universal ar conduce lumea, ai zice c-am ajuns toți în rai! Tre să te lovești rău de praguri ca să-ți aduci aminte că, totuși, trăim în lumea în care tehnologia face inerțial aproape totul pentru sau în locul capului tău, că semnele nu-s întrupări ci doar grafii goale, că fotoșoparea idealizantă, fardul și silicoanele reduc conținutul și forma la vitrină și reclamă comercială de consum scurt, că diamantu-i cristal procesat, auru-i șlapmetal, luxul se spală-n baie cu apă plată, autostrada crapă la prima ploaie, adică totu-i superficial și cu baban grad de fals.
Populismul nu e dovadă nici măcar pentru naționalism. Singura sa dovadă e cea a demagogiei, vorbele sale negarantând și necondiționând nicio faptă. Însă cel mai important și cel mai super-important lucru este că de populism nu sunt de vină populiștii. Ei, bieții, atâta pot. Asta pot, asta fac.
Deși unii-s îngropați definitiv în savantlâcuri (adesea ba-n chestii finanțiste, ba avocățești, ba politehniste, așadar tehnicisme/tehnocratisme care n-au nimic de-a face cu sau de-a influența psihicul, corazonul, temperamentul, caracterul), „băieții” ăștia nu-s deloc savanți. Băiețași/prințesuțe de bani gata, ori dimpotrivă, tocilari mimetici. Ași în acea superficialitate strict cantitativă, care excelează în evaluările actuale, reușind facil să trăiască din bursă-n bursă, din locuri alocate din compasiune de mari universități pentru inși din țări și etnii tip „lumea a 3a”, ei pot acumula vraf de diplome, colaborări de-o lună-două pe la nu puține centre/institute/instituții străine. Dar la capitolul umanitate și omenie sunt calpi și vizi sau vidanji, egocentrici și individualiști, cu nări în slăvile și vânturile cerurilor intangibile oricăror prăjini sau scări. Plini de sine si supărăcioși nevoie mare, adică ignari și ignifori la mândrii și furie, răzbunători până la calomnie și sabotaje în caz, cât de minor, de atins vreun calus de aripioară sau picior. De fapt sunt niște copii mari și răi, fantastic/extraordinar/incomensurabil de imaturi.
Nu din cărți ori din școli, ci din pur instinct egal mamiferic și infantil știu respectivii că gudurarea și lingușirea sunt arme, așa că inclusiv asemenea făpturi aparent deștepte se pretează facil la vorbit cu pompă populistă, trăgând din propria experiență a înstrăinării și-a inadaptării „înafară” doar resentimente barbare travestite în patriotism. Aceasta e doar una din sursele ușurătății și slăbiciunii de a fi/de-a deveni populist, oportunist, politruc peste noapte.
Oricât de filiform și modest vei fi fost la tinereța prepoliticianistă, populismul bine deprins și practicat e ca liniile palmei care-ți prevăd destinul de burtăverzime. Condiționare dinspre ipocrită spre cinică: n-ai cum deveni altceva decât îngălat și obez, plicticos însă bogat și tiran. Ai merita ca cineva să-ți rescrie satira argheziană Baroane, nu după vreo momentană sau aparentă cădere (un scurt sejur în arest/pușcărie nu-ți anulează proptele și datornici), ci de dinainte, încă pe culmi și val.
Ziceam însă că vina nu e de lăsat și de acuzat toată pe urmerii și-n gura politrucilor, ariviștilor, copiilor răsfățați care cred că merită orice, cât mai mult, tot. Vina cea mai teribilă e de partea celor care agrează populismul, a celor care „au nevoie” de el, care sunt dependenți de laude și măgulire precum alcoolicul de alcool iar narcomanul de droguri. Populismul e o amăgire facilă și vinovați pentru că el există și proliferează sunt cei care-l sponsorizează, îl așteaptă de parcă-l comandă, îl cumpără, îl plătesc. Vinovați sunt cei ce-au nevoie de limbi trase peste și pentru propriile lor slăbiciuni, labilități, inferiorități și complexe, pentru nevoia lor de supracompensare nesănătoasă, pentru propriile lor împuterniciri și superiorizări total neînțelepte. Un om sau un grup care „are nevoie” sau pur și simplu marșează la lingușire este, fără cusur, bolnav. O comunitate sau nație care „are nevoie” sau pur și simplu mușcă nada lăudăroșeniei și se lasă sedusă de lingușire este, fără-ndoială, tarată.
Ne dăm mari precum herculeicii și prometeicii eroi ai anticului (și lăutar, și orb) Homer. Răstălmăcim povești și inventăm istorii eroice care ne gâdilă/ung la orgoliu, ne batem cu pumni de campioni mondiali în piept de Burebista, Decebal, Ștefan, Mircea, Mihai. Ne dăm eroi olimpici și bărbați de bărbați (în fine am găsit și-o domnișoară gen Ioana d’Arc, numita Ecaterina Tî, ca s-o punem înaintea oricăror soldați, îmbrăcând-o în aceeași uniformă militară de bărbați cu valoarea devălmașă a cărnii de tun)… Ne sumețim ca zeii de duzină a teogoniilor de basm infantil, mai ceva ca drăcușorii din parabole sau povești folclorice, urlând despre noi și-ai noștri până ne crapă plămânii ca pe sub decibelii asurzitori de stadion și de pank, de rok satanist sau de hevimetal. Nu doar adolescentele băiețoase și șmekeriste, de liceu și facultă, ci chiar și cele mai elegante și haiclas doamne adulto-mature de astăzi stropșesc printre buzișoarele lor orobucale cele mai falocrate și falofage ticuri verbale. În vorbirea cea mai curentă și urban-populară pornografiile maciste țin loc de punctuație, de ligaturi gramaticale și ortoepice, sintactice, expresive. Ca joc ipocrit și de fațadă ne masculinizăm de parc-ai zice că toată lumea respiră numai și numai testosteron concentrat și curat. În vreme ce, în realitate, cu-o tot mai nesătulă și disperată nevoie de fanfaronadă, de limbi, laude, aprecieri, măguliri, pupici, inimioare și laikuri, de fapt ne efeminăm și ne emasculăm în masă, la grămadă, în cea mai vitezomană, vertiginoasă, decadentă măsură.
Nu populismul, la emițător, este rău. Mult mai rău e populismul la receptor. Mult mai tragic și rușinos e faptul că populismul este admis, acceptat, degustat, înghițit. Că e ascultat cu plăcere, răsplătit cu încredere, cumpărat prin întreținere, satisfacție, prin consum. Cel mai vinovat de populism este comanditarul. În vreme ce, precum din gura lui Gandhi, care i-a zis neamului său dacă te-ai săturat frate de colonialism, pur și simplu nu mai cumpăra produsele englezești (iară neamu-i a luat aminte, așa făcând convingându-i pe englezi să se ușchească de bunăvoie), așa e de zis și românilor. Măi românilor! Măi frați români! Nu mai vreți politruci veroși, incapabili, corupți? Atunci nu mai stați cu gura căscată și cu palmele gata de-aplauze în dreptul și mai ales sub gurile lor. Nu le mai pupați în dos populismul. Iar pentru asta retezați chiar din sufletul vostru infantil nevoia de pomadă și de pomană, de laudă de sine, de măgulire. Poate-se, oare?… – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro