Traian Basescu pe ruinele vietii politice (de Horatiu Pepine)

Problema reala a momentului nu este ca presedintele are prea multa putere, ci dimpotriva ca are prea putina si ca nu are mijloace constitutionale pentru a da o solutie pasnica actualei crize politice.

E cazul sa nu mai zabovim in aceasta cearta sterila si sa ne pronuntam asupra modelului politic pentru care optam. Daca, dupa toate tulburarile la care asistam, va fi, mai devreme sau mai tirziu, un referendum cu privire la modificarea Constitutiei, atunci se cuvine sa stim de pe acum ce vrem si sa formulam argumentele necesare.

Pina acum discutia, atita cita a fost, a plecat de la un aspect secundar si anume relatia dintre premier si presedinte. Dar reglarea mai stricta a acestor raporturi nu-i poate aduce pe cetateni la urne. Oamenii nu se pot pronunta asupra unei chestiuni de tehnica constitutionala.

Si am vazut ca nici macar juristii nu se pot pronunta pentru simplul motiv ca nu au la indemina criteriile dupa care ar putea alege dintre toate variantele posibile. Nu-i poti intreba pe oameni, asa pe nepregatite, nici daca vor republica prezidentiala sau parlamentara de vreme ce implicatiile nu sint limpezite.

E mai potrivit, de aceea, sa pornim de la o situatie concreta, cum ar fi de pilda dezamagirea ca sentiment politic. E un sentiment dominant, care nu ne paraseste din 1990 incoace. Dar, daca nu este urmarea inevitabila a vietii sau mai curind a inclinatiei noastre idealizante, atunci dezamagirea aceasta este provocata neindoielnic de un contract politic nerespectat.

Reiese ca pasul urmator este acela de a consolida contractul politic, de a crea mecanisme menite sa intareasca sentimentul responsabilitatii publice si ca revers sa consolideze caile de control si de sanctiune politica.

Azi reponsabilitatea este difuza. Presedintele este ales pe temeiul unui program politic precis, dar nu il pune in practica personal, ci deleaga puterea executiva reala unui prim-ministru. Constitutia nu i-a dat insa si putinta de a-l revoca, de aceea seful Guvernului devine autonom si poate usor ajunge sa faca cu totul altceva decit a promis in campania electorala.

Unul dintre defectele de fond ale acestui model al responsabilitatilor difuze este acela ca ingaduie si chiar incurajeaza deturnarea programelor politice validate prin alegeri. Si nu doar seful Guvernului, dar si presedintele poate profita de pe urma acestor confuzii de atribuire a puterii.

Ion Iliescu se ascunde si astazi indaratul unor forme constitutionale ca sa nu dea socoteala de mineriadele care au fost, tehnic vorbind, sustinute de Guvern. Mi se pare asadar limpede ca principiul care ar trebui sa conduca modificarea Constitutiei este ca invingatorul in alegeri, cel care primeste de la natiune prerogativele puterii sa o poata exercita cit mai direct.

Asta presupune responsabilitate maxima si, ca revers, sanctiune maxima. Atribuirea prerogativelor puterii ar trebui sa evite delegarile si disimularile succesive pe care le instituie Constitutia postcomunista.

Daca pina in 1989 comunistii au detinut puterea absoluta, dupa aceea, nu au putut sa o pastreze decit disimulind-o. Dar acum, cind formele Constitutiei postcomuniste tind sa fie luate in serios si nu mai sint un simplu ceremonial menit sa camufleze adevaratele circuite ale puterii, impasul politic este evident.

Primul-ministru, desi il acuza de dictatura, il ignora pe presedinte, totodata el blocheaza proiectele politice ale aliatilor oficiali si se pregateste sa guverneze tacit cu sprijinul opozitiei. In prezent, Calin Popescu Tariceanu este un prim-ministru sustinut de o majoritate PNL, PC, PSD.

Ajuns la putere gratie eforturilor unei parti a societatii, el se mentine acolo cu ajutorul celeilalte parti. Aberatia e totala si totusi nimeni nu poate face nimic.

Liberalii au obiceul sa invoce traditia constitutionala romaneasca, dar cu toate acestea ei ignora ca atit la 1866, cit si la 1923, una sau ambele Camere ale Parlamentului puteau fi dizolvate de rege, care avea obligatia sa anunte data alegerilor anticipate.

In spiritul vechilor constitutii, dizolvarea Adunarilor legiuitoare nu era un act autoritar, ci un mijloc de reglare politica si de relegitimare democratica si de aceea regele avea obligatia sa convoace noul Parlament in cel mult trei luni. Pentru admiratorii modelului francez sa arat ca si presedintele Frantei poate dizolva parlamentul.

Constitutia Iliescu nu a prevazut in schimb aceasta posibilitate, din cauza ca fostul presedinte nu guverna prin majoritati democratice, inevitabil sensibile si schimbatoare, ci cu mijloace oculte si violente. Majoritatile lui Iliescu erau surde la opinia publica si de fapt „imuabile“.

De aceea e cu totul dezagreabil ca un liberal care invoca traditia democratiei burgheze si care a facut multa vreme figura unui om decent, asa cum este primul-ministru Calin Popescu Tariceanu, sa devina avocatul lui Iliescu si sa scoata dividende politice de pe urma unor aberatii constitutionale.

S-a remarcat in ultimele zile ca revalidarea lui Traian Basescu prin referendum ar pune Parlamentul intr-o situatie moralmente dificila, dar nu s-au tras si concluziile necesare. Daca lucrurile stau cu adevarat asa, inseamna ca Parlamentul, asa cum banuim de multa vreme, s-a rupt de legaturile sale firesti cu alegatorii sai si evolueaza autonom ca un corp social distinct cu vointa proprie.

Un astfel de Parlament intarit de sentimentul inamovibilitatii sale de facto ajunge repede la actiuni nedemocratice, asa cum a fost boicotarea legii ANI si cum este suspendarea presedintelui. Iar daca nu ma insel, atunci de buna seama ca o viitoare Constitutie ar trebui sa preintimpine o asemenea evolutie a lucrurilor.

Dar poate ca abia pe ruina completa a vietii politice de acum vom putea intelege un lucru atit de simplu. Sper ca Traian Basescu sa ramina in picioare pina la sfirsit.