Umanistul turmentat: drepturi ale omului incompatibile cu religia?

Urmărind, mai degrabă în retrospectivă, disputa dintre activiștii civici pentru libertatea conștiinței și reprezentanții clerului creștin-ortodox ce susțin apăsat dreptul la ore de religie în școli nu pot să nu fiu vizitată de cîteva nedumeriri. Nu înțeleg, în primul rînd, de ce în cultura noastră majoritatea umaniștilor seculari care luptă pentru dreptul la o conștiință liberă (în principal, Emil Moise și Remus Cernea) după o agendă consfințită de cîteva secole de liberalismul occidental sînt automat demonizați drept comuniști atașați de propaganda sovietică a anilor 50 – afectînd, bineînțeles, la fel de diabolic ca presupușii lor confrați răsăriteni, ”spiritualitatea ortodoxă milenară a poporului român”.

Nu înțeleg, de asemenea, de ce reprezentanții clerului ortodox autohton construiesc o opoziție destul de beligerantă între ”Europa drepturilor omului” și creștinism. Este creștinismul radical incompatibil cu drepturile omului? Nu e oare creștinismul chiar religia care pornește de la credința în Întruparea Cuvîntului într-un Om? Nu s-a numit Isus explicit, de cele mai multe ori, ”Fiul Omului”? Nu există și un umanism creștin, ce poate susține, într-un dialog decent cu umaniștii seculari, o serie de drepturi și libertăți ale omului – în primul rînd libertatea conștiinței? E oare imposibil să fii creștin și să ai, în același timp, un dialog relaxat cu modernitatea, crezînd că acțiunea Duhului Sfînt nu se limitează la trecut, eventual la primul Mileniu creștin – că, altfel spus, Duhul Sfînt nu ”a plecat în vacanță”, ci este viu și prezent și în lumea pluralistă și secularizată de azi?

Dacă un militant luptă pentru dreptul copiilor de a putea să opteze pentru orele de religie confesională, într-o lume în care se presupune că nu toți părinții sînt dornici să își vadă copiii devenind practicanții unei religii (de obicei, a celei ortodoxe majoritare), de ce este revendicarea acestui drept interpretată defensiv ca o nouă ”tiranie stalinistă” a ateilor față de credincioși? Cu atît mai mult cu cît e vorba de o luptă cu mijloace legale, și nu de impunerea arbitrară a unei autorități ce ocolește mecanismele statului de drept. De ce nu învățăm, după 25 de ani de la încheierea unei tiranii reale, să respectăm credințiile și valorile altor persoane, reducînd aproape orice dispută pe tema ”religiei în școli” la o retorică vehement-disprețuitoare, în care Biserica și credincioșii se erijează spontan în ”victimele” noilor liber-cugetători furibunzi, eventual ghidați de forțe satanice oculte?

Cred că avem astăzi destule exemple de credincioși creștini care poartă un dialog civilizat cu ateii, spre exemplu Pr. George Coyne, fostul director al Observatorului Astronomic de la Vatican, purtînd un dialog științific despre evoluționism cu cel mai cunoscut neo-darwinist contemporan, Richard Dawkins, sau Papa Francisc discutînd cordial pe tema ”temporalității excesive a Bisericii” și a clericalismului cu jurnalistul ateu Eugenio Scalfari. Există, de asemenea, umaniști seculari preocupați de personalități religioase, cum ar fi Julia Kristeva în cartea ei recentă dedicată Terezei de Ávila. Trăim într-o lume a dialogului între oameni diferiți, în care celălalt este tot mai ascultat, și nu caricaturizat a priori, în numele ”tradiției” sau a ”bunătății intrinseci” a religiei în care nu crede.

Nu înțeleg nici strategia unor înalți prelați ai Bisericii Ortodoxe de a-i asocia automat, cu o ”blindă compasiune”, pe activiștii pentru libertatea conștiinței cu agenții diabolici ai ateismului comunist. O parte din cei care luptă azi pentru libertatea conștiinței au protestat în trecutul comunist împotriva demolării bisericilor de către Ceaușescu (de pildă, fostul dizident și actualul activist pentru drepturile omului Gabriel Andreescu). Era o epocă în care cei mai mulți oameni erau intimidați de teroarea represivă a comunismului și în care o parte din înalții prelați și mulți preoți ortodocși conlucrau activ la ”propășirea” acelui regim. Biserica ortodoxă autohtonă ar trebui, poate, să-și cerceteze creștinește conștiința și să-și asume mai onest propriile sale complicități și derapaje din trecutul comunist, mai înainte de a face clasificări arbitrare prin care îi judecă drept comuniști pe presupușii ei ”adversari liber-cugetători” de astăzi.

Urmărind această dispută, nu am văzut, în discursul celor care cred că ora de religie trebuie să fie opțională, nimic care contravine dreptului creștinilor la o conștiință liberă. Aceștia par mai degrabă neliniștiți de influența Bisericii Ortodoxe asupra educației din școlile de stat. Altfel spus, aprehensiunile lor se leagă de derapajele unei instituții care încearcă să îndoctrineze elevii pentru a-i fideliza față de propriile sale structuri, și nu de credința religioasă propriu-zisă, a cărei transmitere se poate face, de altfel, către cei care doresc, și în cadrul bisericilor și comunităților religioase.

Și, pentru a adăuga și nedumeririle ce privesc reacția altor culte la acest ”scandal”, în care Biserica Ortodoxă a fost actorul principal al contestării deciziei Curții Constituționale ca ora de religie să fie opțională și precedată de ”o cerere”, nu înțeleg de pildă, de ce Biserica Romano-Catolică locală s-a alăturat suratei sale ortodoxe în interpretarea acestei noi metode de înscriere ca pe o ”discriminare”. Biserica Romano-Catolică își are propria ei istorie în care a excelat în discriminarea împotriva altor culte (de ex., în Spania catolică de după Reconquista). Totuși, la cel mai recent conciliu ecumenic, Vatican II, aceeași Biserică a emis o celebră declarație privitoare la libertatea religioasă, Dignitatis humanae, în care afirmă că, ”în virtutea demnității lor, toți oamenii, fiind persoane” sînt înzestrați cu rațiune și voință liberă și, deci, au dreptul și obligația să caute adevărul privitor la religie ”în mod corespunzător naturii lor”, adică ”numai dacă se bucură de libertate psihologică și, în același timp, de imunitate față de orice constrîngere externă.” (I.2). Nimic nu este probabil mai conform cu această libertate religioasă corespunzătoare demnității umane decît opționalitatea orelor de religie confesională în școli. Firește, nu se poate înțelege în ce constă, în aceste condiții, ”discriminarea” care vizează chiar această opționalitate, acuzată de Biserica Romano-Catolică locală.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro