Un ceai la majoratul Revolutiei

„In anii ‘80, tinerii mergeau la „ceaiuri”. Toate petrecerile purtau acest nume cinic si conspirativ.”

„Ceaiurile” le dadeau cei care aveau ceva de sarbatorit. Tin minte ca noi, pustii, ne distram in sufragerie, iar parintii stateau de paza in bucatarie. Iar pe „batrani” ii caracterizam in functie de cat de „de treaba” erau. Ne lasau sa fumam, sa bem, ne lasau sa dansam „blues” cu fetele. Astea erau „ceaiurile”. Cluburile nu existau si nici nu le simteam lipsa.

Ieri s-au implinit 18 ani de la ultimul discurs cu public al lui Nicolae Ceausescu. Astazi se implineste aceeasi cifra de la fuga cu elicopterul de pe Comitetul Central al PCR. asta da, majorat! Ar trebui organizat un „ceai” national, o petrecere uriasa prin care sa sarbatorim ca, intr-un fel, atunci ni s-a schimbat viata.

Stiu ca majoritatea nu va fi de acord cu petrecerea si vor intreba daca „a fost sau n-a fost?”. E o intrebare care revine obsesiv in fiecare an odata cu pregatirile pentru intampinarea lui Mos Craciun. O intrebare la care sunt prea putini, din ce in ce mai putini, cei care muncesc sa afle raspunsul. Aproape toti martorii acelor evenimente au unul. E personal, subiectiv, departe de realitate, dar, la naiba, „am fost acolo, deci stiu cel mai bine”.

Sunt sigur ca „adevarul despre Revolutie” va fi aflat. Probabil ca acest adevar va ocupa cel putin trei rafturi bune dintr-o bibloteca, dar, pana la urma, va fi spus si va fi scris.

De asemenea, sunt sigur ca generatiile martore la acele evenimente nu vor avea parte de acel adevar, intreg, rotund si obiectiv. In primul rand, ar disparea tot farmecul si ar trebui sa renuntam la adevarurile noastre. Si ce vom face, despre ce vom vorbi in noaptea de Ajun?

Ce pot sa spun eu e ca au trecut 18 ani si acele evenimente mi-au ramas intiparite in minte de parca ar fi fost arse cu fierul rosu pe creierul meu. Pot povesti in amanunt pe ore, chiar si pe minute tot ce am avut ocazia sa vad, dar imi povestesc numai mie. Am un sentiment de jena, de teama, de ridicol sa vorbesc, mai ales cu tinerii, cu cei nascuti atunci sau putin inainte.

O fata inteligenta si frumoasa de 22 de ani, fericita ca a fost angajata la „Evenimentul zilei” m-a intrebat: „Tu ce faceai la 22 de ani?”. Am privit-o si m-am blocat. Mintea alerga undeva in spate, in timp, cautand.

Mi-am amintit ce faceam, dar cum sa-i spun ca aveam arma si ca pazeam fabrica IAUC din curtea Politehnicii de „teroristi”? Cum sa-i povestesc despre faptul ca am fost la ultimul miting al lui Ceausescu si o cautam disperat pe sora mea care era si ea acolo si credeam c-o sa murim cand am vazut puscasii de dupa perdelele CC-ului?

Cum sa povestesc despre spaima, despre teroarea care au urmat, despre impuscaturile care au brazdat noaptea, vreme de saptamani, cerul orasului? Cum sa-i povestesc despre faptul ca m-am bucurat cand Ceausescu a fost ucis si, daca as fi putut, as fi facut-o cu mana mea, fara nicio remuscare?

De fapt, am tacut jenat, rusinat de faptul ca stiu povesti pe care nu le pot spune fara a cadea in ridicol. Dar, astazi, la majoratul Revolutiei, pot sa-mi permit sa fiu ridicol. In fond, atunci mi s-a schimbat viata. Si n-am regretat niciodata.

De acelasi autor, cititi si blogul „Stockholm 330”, la www.evz.ro/isaila