​VIDEO Cronica de film: "Pielea in care traiesc" – un nou Almodovar, cu teme vechi

In cel mai recent film al sau, spaniolul integreaza temele sale predilecte – mai ales identitatea sexuala si familia – intr-o intriga cu accente de thriller si SF. Plasata in 2012, actiunea apartine insa unui viitor ambiguu. Prezentat in acest an la Cannes (fara a intra in palmares), filmul e mai reusit decat precedentul „Imbratisari frante”/”Los abrazos rotos”, dar nu atinge maximul posibilitatilor cineastului.

„La piel que habito” se inspira dintr-un roman, „Mygale”, scris de Thierry Jonquet, pe care Pedro Almodovar l-a descoperit cu aproximativ un deceniu in urma. Sedus, asa cum a povestit la un moment dat, de dimensiunile razbunarii personajului principal, doctorul Ledgard, Almodovar a scris un scenariu avand in minte doi actori: Antonio Banderas si Penelope Cruz.

Cu primul nu mai lucrase de 20 de ani, dupa ce deja colaborasera la cinci filme. La a sasea colaborare s-a aflat si cu Marisa Paredes, pe care a distribuit-o intr-un rol secundar, dar Penelope Cruz pana la urma n-a mai facut rolul, iar personajul sau a revenit Elenei Anaya.

Pedro Almodovar a marturisit la Cannes – unde a venit fara indoiala cu speranta ca macar de data asta va primi un Palme d’Or – ca se afla intr-un punct al carierei cand e interesat de thriller, ca initial a vrut sa faca un film in alb-negru, in parte si ca omagiu adus lui Fritz Lang, si de asemenea ca s-a mai inspirat din filmul lui Georges Franjou, „Les yeux sans visage”, un film alb-negru din 1960 (cu Pierre Brasseur si Alida Valli) in care un chirurg plastician rapeste tinere si le desface fetele incercand sa reconstituie chipul desfigurat de un accident al propriei fiice.

Faptul ca pana la urma tot in culori a facut filmul introduce un element care nu e in defavoarea lui. Acesta devine un fel de SF ambivalent fata de ideea de timp pentru ca, desi are o plasare temporara clara intr-un viitor foarte apropiat, niste amanunte tehnice inca imposibile azi si o plastica austera si vag futurista, filmul are armatura unui film clasic, desi deloc „curat” – fiind un thriller altoit pe o melodrama.

Romanul lui Thierry Jonquet a fost rasadul perfect pentru temele predilecte ale cineastului. Obsedat de ideea de imagine, de persona – de masca ce ascunde sau protejeaza identitatea omului (mai cu seama identitate sexuala), cineastul a construit o poveste provocatoare in care justificarea morala a razbunarii se pierde in nebunie.

Vinovatul ajunge sa plateasca mult mai scump pentru vina lui dar, in schimb, e singurul personaj ce receptioneaza simpatia autorului, pentru ca e dotat cu un simt al supravietuirii iesit din comun.

Saga chirurgului Robert Ledgard e lunga si intunecata. O sotie care a murit prematur, o fiica violata care si-a pus capat zilelor. Ura lui imensa e vatuita de infatisarea ingrijita, de locuinta curata, de gesturile chirurgicale pe care le face.

In spatele carierei model, ura s-a structurat in forme greu de banuit din afara. La fel si obsesiile sale, care, cu cat isi desavarseste opera, cu atat devin mai vizibile si mai bolnave.

Almodovar a gasit in Antonio Banderas interpretul ideal pentru acest personaj aseptic si agreabil pe dinafara, monstruos pe dinauntru. Combinatie de savant dement si de parinte iubitor pana-n panzele albe, el ajunge sa proiecteze pe victima o pasiune maladiva.

Relatia dintre chirurg si victima pacient e nelinistitoare si complicata, si nu se poate rezolva decat intr-un singur fel. „Pielea in care traiesc” e provocator desi pielea e o metafora atat de transparenta (sic).

Ce il tine pe spectator atent sunt elasticitatea tensionata a regiei, constructia sigura a thrillerului, frumusetea „pielii” filmului, trimiterile duble la un film de epoca si la unul de anticipatie, fascinatia pentru transformarea lenta a personajelor, asemeni unor larve care cresc indaratul unor crisalide mate.

Mai coerent si mai „viu” decat precedenta creatie a lui Almodovar, „Imbratisari frante”/”Los abrazos rotos”, „Pielea in care traiesc” nu are totusi nervul unui mare film, poate si pentru ca spectatorul care cunoaste universul tematic al regizorului nu mai e luat prin surprindere si nu mai reactioneaza, cu atat mai putin atunci cand povestea lui Frankenstein e transpusa in era chirurgiei plastice.

„Pielea in care traiesc”/”La piel que habito” – de Pedro Almodovar, cu: Antonio Banderas, Elena Anaya, Marisa Paredes, Jan Cornet, Roberto Alamo. Premiera romaneasca – 11 noiembrie 2011