Video, interviu. Iazma Cernobilului si fetita care nu putea sa citeasca
Pelinul Negru este o iazma, o stihie ce, neauzită, nevazută, neștiută, a vatămat totul. A stârpit rodul pomilor, a otravit pamantul si aerul, trupul si sufletul oamenilor. Pelinul Negru – așa se traduce numele localității Cernobîl – este fundalul real si metaforic pe care se desfasoara povestea unei fetite dislexice, pe nume Augustina, intr-un sat din nordul României, aproape de granița cu Ucraina. Copila este cea care povesteste, tonul ei este aproape egal.
Este o fetiță tare cuminte și bună, ca mai toate fetițele din lume, care justifică fiecare nedreptate, fiecare lucru rău ce i se intâmplă, fără revoltă, fără sa acuze pe nimeni, fără să-i condamne pe cei ce nu îi înțeleg suferința, încercând să ipostazieze răul din oamenii ce o înconjoară in făpturi de basm și să-l gonească astfel din lumea ei. Realitatea lumii ei este aceeși cu realitatea noastră, pe care o trăim de zeci de ani, imediată, crudă, nici mai bună, nici mai rea, cu prostia, neînțelegerea, durerea, lipsa de comunicare cotidiană, străbătută uneori de raze de dragoste, solidaritate, bunătate.
Cand am citit cartea m-am gandit că nici un cuvânt nu ar descrie mai bine felul cum e spusă acestă poveste decât duioșia, empatia profundă față de durerea cuiva, mai mult decat milă, compasiune și grijă, durerea că e posibilă atâta durere in făptură. O duioșie complet lipsită de sentimentalisme și de zorzoane, dar deloc lipsită de grație și gingășie.
Ioana Nicolaie, Pelinul negru (roman), Humanitas, Bucureşti, 2017
Puteti cumpara romanul cu autograful autoarei de pe GiftBooks.ro
Cum ați luat hotărârea să scrieți acest roman? În ce circumstanțe?
IOANA NICOLAIE: Sunt multe lucruri de spus legat de această întrebare a dvs. Când se ia o decizie de a scrie o carte, sigur n-o iei așa abrupt, în cazul unor scriitori cărțile îi locuiesc cumva de foarte mult timp. Ele doar așteaptă să poată fi găsite, scoase la lumină, arătate celorlalți. Acum 25 de ani, de exemplu, când probabil că eu îl descoperisem pe Faulkner, și descopeream sudul lui și cărțile lui polifonice, îmi închipuiam, ca tînăr iubitor de literatură ce eram, că poate voi reuși cândva să scriu o carte cu mai mulți naratori, cu mai multe puncte de vedere, o carte complexă. Am și încercat să fac așa ceva acum vreo 18 ani și nu mi-a ieșit pentru că era prea mare ținta. E ca și cum un biet începător amator ar vrea să urce Everestul brusc, să ajungă acolo sus, pe înălțime. Atunci nu mi-a ieșit. Iar, acum nu mi-a ieșit o carte polifonică, mi-a ieșit o carte a unui singur narator. Dar măcar sunt pe drum, hai să zic că am urcat cam 10% din Everest sper. Măcar cu acest narator care este un copil. Cartea este povestită din punctul de vedere al unui copil, urmărit de când avea 7 ani până la 10 ani. A fost un pariu, să intru în pielea acestei minți și să o fac să fie nu doar convingătoare, ci cât mai expresivă. Sper că mi-a ieșit cât de cât.
Spuneați în interviuri, anii trecuți, că scrisul dvs este disciplinat, ordonat și m-am gândit că ați luat o hotărâre la un moment dat, trebuie să scriu cartea asta, în funcție de cutare circumstanțe, nu numai ținând de parcursul dvs ca scriitor.
IOANA NICOLAIE: Eu tot spun în interviuri și mă tot plâng că scriitorii nu au timp de scris și artiștii nu au timp de lucru, pictorii nu au timp de pictat, muzicienii nu timp de compus, pentru că ei trebuie să stea în trafic, să fie înnebuniți pe la intersecții, să-și trăiască viețile lor așa cum sunt, viețile noastre ale tuturor, cu aglomerație, cu stress, cu nervozitate, cu slujbe, trebuie să câștigăm bani și n-avem timp de scris. Dacă este să vă răspund la întrebare, atunci, așa din punctul ăsta de vedere, contextual cumva și foarte terre-à-terre, atunci cartea a avut noroc, ea a putut să fie scrisă pentru că acum doi ani am fost câteva luni la Berlin, l-am însoțit pe soțul meu, Mircea Cărtărescu, care avea acolo, la Wissenschaftskolleg o bursă – o bursă de un an ar fi trebuit să fie, noi însă a trebuit să ne întoarcem în țară că am avut niște probleme de familie, ne-am întors după două luni, dar eu am început cartea acolo. A trebuit să plec din București ca să am două luni pentru asta. Dacă aș fi reușit să stau acolo ea s-ar fi încheiat mult mai repede, dar ne-am întors și a urmat o fractură de aproape un an, timp în care mi-am reluat joburile și multiplele mele obligații sociale și abia în vacanță am reușit să o termin. Lucrez în timpul vacanțelor, când ceilalți se duc în concediu, eu mă bag în sfârșit în camera mea de lucru și mă simt nemaipomenit.
Marguerite Yourcenar spunea odata: cărțile nu sunt viața, sunt cenușa vieții. Dar completa, cărțile te învață să trăiești viața mai acut. Ce aspecte ale vieții vor trăi mai acut cititorii acestui roman?
IOANA NICOLAIE: Da, cărțile sunt cenușa vieții, este frumos cum spune ea, este foarte poetic, dar cărțile sunt – depinde din ce unghi le privești, depinde cine le privește – foarte multe lucruri. Pentru mine, de exemplu, cărțile sunt un fel de mici ocheane cu care te uiți atât către realitate și în același timp către propria ta minte. Sunt cumva cu dus-întors. E un continuum între cele două si, din asta, din această negociere, câștigă până la urmă acel mimesis. Romanul este o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Drumul fiind realitatea. N-ai cum, tot de la realitate pleci.Faptul că filtrezi toate lucrurile și le transformi în altceva, sau că reconstruiești totul, asta e altă poveste. Dar până la urmă un sâmbure de adevăr din propria realitate, din propria experiență, evident, există în orice text scris. Chiar și cel mai complicați poeți, de pildă Mallarmé sau ca Ion Barbu, pleacă de la o realitate, a emoției, a sentimentului, a limbii – poate să fie din toate câte ceva. Întocându-mă la realitatea din care pleacă această carte, da, este o realitate traumatică. Trebuie să punctez că am mizat întotdeauna în literatură pe autenticitate. Mă interesează acest lucru. Cum se vede în literatură lumea în care trăiesc eu. Și am practicat multe genuri literare în care am încercat să fac asta, inclusiv în poezie. Cărțile mele de versuri sunt micro-romane, sunt scrise ca un roman. Fiecare text e un mic capitol al unei povești mai mari. Am făcut asta peste tot și am încercat să fiu foarte, foarte aproape de acea lume. De pildă în volumul meu Nordul care este biografia în versuri a a unei fetițe, urmărită până în jurul vârstei de 12 ani. Vedeți că sunt niște similarități cu romanul prezent, numai că acolo este un alt copil. Acolo păstram imaginea familiei proprii. Eu sunt născută undeva în nordul țării, într-o familie cu mulți copii, sunt al patrulea dintr-o familie cu 12 copii și eu, autoarea, mi-am început școala în ultimul deceniu comunist. Am prins atât comunismul, exact comunismul ăla crunt, cumplit, extrem de sărac și de coroziv și cu manipularea continuă a tuturor vieților și cu sărăcia aceea îngrozitoare. Prin 1983, n-o să uit niciodată cînd au dispărut napolitanele, au dispărut eugeniile și n-au mai apărut până după revoluție. Acest copil este cel care apare în volumul meu Nordul, volum scris în versuri. El este cumva un alter-ego al meu. Eu, autoarea, am trăit aceste lucruri. Si acolo păstrez numele fraților mei, numele reale. De altfel toată cartea este dedicată familiei și fraților mei. Cumva aș spune că acea carte a mea este gradul zero al autenticității în cazul meu. M-am depărtat de acea idee, m-am depărtat destul de mult, din multe, multe motive. N-aș fi putut să scriu această carte fără să mă depărtez.
În cartea de față cuvintele-cheie sunt trei: unul este dislexie, acest copil se naște imediat în 1986, după explozia reactorului nuclear de la Cernobîl și are niște sechele de la naștere pe care cumva le rezolvă în primii ani de viață. Ajunge un copil normal, cel puțin pare complet normal, numai că atunci când ajunge la școală, nu reușește să citească. Și aici începe o marea lui dramă, totul e văzut prin ochii lui. Devine deodată marginalizat, devine un copil nedezirabil, atât în grupul din care face parte, după aceea din familie, încetul cu încetul i se ia toată lumea. Este o carte a pierderii lumii, din păcate, de către un copil, a implacabilului, a strivirii timpurii a frumuseții din oameni.
Eu pot să vă împărtășeșc experiența mea de cititor. La mine cuvântul-cheie… primul cuvant care mi-a venit in minte citind cartea a fost duioșie. Și m-am gândit oare ce înseamnă duioșia, folosesc cuvântul acesta și nu știu foarte bine ce înseamnă. Tehnic, as spune ca este o empatie față de durere, dar e mai mult. V-ați gândit la tipul ăsta de sentiment? Fiindcă toată cartea mi s-a parut așa, e o carte duioasă. Naratorul exterior e foarte prezent. Dvs spuneți că povestește fetița, dar povestește și observatorul luînd glasul fetiței dislexice, e o duioșie acolo.
IOANA NICOLAIE: Este fetița care trăiește totuși în copilărie. A trebuit să recupereze vocea copilăriei, care nu este deloc fericită pentru că ea, copilul vede o suprafață dar desenul din adâncime este cu totul altul și aici, din această contradicție apar restul lucrurilor, și mă bucur că ați văzut și duioșie, pentru că, poate că fără asta, nu s-ar vedea atât de clar cealaltă trăsătură a cărții care este cruzimea, duritatea asta a vieții care te strivește și care, până la urmă, își face de cap și prin cartea asta.
Al doilea cuvânt este legat de dislexie, el se numește școală specială. Partea a doua cărții se petrece într-o școală specială din anii ’90, dacă ar fi s-o localizăm cumva temporal, adică la puțin timp după revoluție, unde copilul ajunge la un moment dat și își petrece o parte din copilărie acolo. Toată povestea asta din școala specială este foarte dură. Așa erau atunci școlile pentru copii cu nevoi deosebite, extrem de amestecate. Erau atât de amestecate încât un copil cu handicap psihic sever putea fi pus laolaltă cu un copil cu un handicap fizic, care n-avea nicio problemă psihică, în aceeași lume, în același dormitor, în aceeași clasă. Un copil traumatizat emoțional, un copil care se tăia cu lama, un copil care îi agresa pe toți ceilalți, toți acești copii erau împreună în același loc, în același dormitor, încă o dată subliniez, în același spațiu, în aceeași clasă în care trebuiau să învețe cu aceeași învățătoare. Unii puteau să învețe, alții nu. Am vrut să explorez această lume. M-a interesat foarte mult pentru că am cunoscut-o întâmplător, la un moment dat am ajuns într-o astfel de instituție, a trebuit să preiau un copil și să-l duc acasă. Și copilul avea 10 ani și eu eram studentă în anul întâi de facultate. Era iarnă, era un frig îngrozitor, am ajuns cu trenul, plecând din București. Am rămas în interiorul clădirii, pentru că era prea frig afară, n-aveam unde să mergem până venea urmatorul tren și eram mai protejați acolo. Am văzut ce se întâmplă timp de șase ore în acea instituție, acum mult, mult timp. N-am știut că voi scrie cândva despre asta, că voi folosi acel material, dar evident m-a urmărit. Cumva, ca să mă întorc la ceva ce spuneam la începutul discuției noastre, legat de cărțile care ne parazitează, în acest fel ne parazitează. Eu am ajuns acum nu știu câți ani în instituția aceea. Acolo toți copiii când te vedeau, veneau la tine, te înconjurau, te prindeau de haine sau de mână și spuneau ‘mama, du-mă acasă’. Toți făceau lucrul acesta. Bineînțeles că n-am putut să plec nemarcată și că n-am putut să nu mă mai gândesc la ea. Acum am folosit-o în literatură. În felul acesta cred că vin cărțile, în felul acesta imi folosesc biografia, restul este ficțiune. Cam așa e și cu Pelinul negru.
Puteti cumpara romanul cu autograful autoarei de pe GiftBooks.ro
Și cel de-al treilea cuvânt?
IOANA NICOLAIE: Al treilea cuvânt este Cernobîl, din păcate. Pelinul negru este chiar traducerea cuvâtului Cernobîl, așa se numește localitatea aceea din Ucraina în care a explodat acel reactor nuclear în 1986, pe 26 aprilie, la 1.23 noaptea, în niște zile minunate de primăvară… Toată lumea se bucura pentru că se încălzise afară și toată lumea era afară. Noi eram la școală, firește ne-am făcut toate orele în mod obișnuit, făceam antrenamente că eram sportivă și făceam antrenamente după amiezele, după aceea ne jucam foarte mult, toate lucrurile au decurs normal și abia după o săptămână a venit cineva să ne dea o pastilă în clasă. Când catastrofa de fapt avusese loc, norul radioactive zburase practic peste lume. Eu sunt născută în nordul țării, în nordul României, într-un orășel Sângeorz Băi…
Aproape de Ucraina…
IOANA NICOLAIE: Este aproape, este foarte la nord, dar atunci nu știam că sunt chiar în scobitură, unde harta se prinde, e o scobitură în harta României, acolo în colțul acela sunt niște munți și e și acest orășel, în Munții Rodnei, către Maramureș.
Probabil că nu aș fi scris cartea asta așa dacă n-aș fi cunoscut foarte îndeaproape cazul – cazul copilului din cartea aceasta există în realitate – și dacă n-aș fi avut eu însămi, acum câțiva ani, momente de revoltă îngrozitoare când mi-am dat seama ce s-a întâmplat cu adevărat. Sunt extrem de puține statistici. Pentru România nu știu să existe nimic coerent, nimic serios. Sunt statistici pentru Belarus, pentru primul deceniu de după explozie. Dacă până atunci 80% din nou-născuți erau, firește, copii sănătoși, după explozie raportul s-a inversat, 80% erau copii cu sechele. Sunt lucruri îngrozitoare, de neînțeles pentru mine.
Istoria te calcă-n picioare, înțeleg că nu ai de ales, înțeleg că la un moment dat ești un mic gândac într-un mare malaxor al nu știu ce, al timpului și al unor minți nebunești. Dar acum patru, cinci ani mi-am pus acut problema: cine-i de vină? De ce nu există niciodată vinovați pentru lucrurile astea? Cine-i de vină că un reactor nuclear a explodat la nu știu ce distanță, în proximitatea locului în care eu m-am născut și am trăit și că aproape toți oamenii de acolo sunt distruși. Cancer de piele, cancer de glandă tiroidă, acestea cred că sunt cele mai frecvente, au omorât deja foarte mulți oameni. Statisticile arată că – este una singură foarte serioasă, făcută de un grup de specialiști și publicată acum vreo șapte ani la New York – spun că sunt cam un milion de victime, până în momentul acesta, ale accidentului nuclear. Aceste victime sunt victime tăcute. Sunt oameni ca mine și ca dvs., ca oricine din proximitate. Gandiți-vă la toți acei copii care au murit – au murit foarte mulți copii, s-au îmbolnăvit după aceea – și la toți acei copii care s-au născut cu sechele. Și încă ne îmbolnăvim și vom continua să ne îmbolnăvim, pentru că radioactivitatea nu dispare într-un an, în doi, în zece, in douăzeci, în treizeci.
Cernobîlul, sau cum spune fetița ”iazmă” – e foarte frumos cuvântul acesta – e o realitate sau e și o metaforă?
IOANA NICOLAIE: Iasma apare într-o secvență din carte care e o punere în abis, cumva, a întregului discurs, a întregii povești, este un fel de rescriere a poveștii celor douăsprezece lebede. Acolo apare această poveste cu iazma, care este otrava, este cea care distruge și da, este o metaforă, este o metaforă a istoriei care nu alege, a fatalității pe care tu nu o poți învinge, a destinului cu care tu nu te poți lupta. Puterile tale sunt prea mici, oricât de mult ai vrea să schimbi lucrurile. Personajul meu e despărțită de familie, ajunge în acea școală specială unde are o traumă extraordinar de puternică a separării. Încearcă, într-un fel simbolic prin această poveste, să-și salveze frații, frații ei cei mulți, cei numeroși. Nu reușește. Dar n-o să vă spun dacă reușește să se salveze pe ea sau pe altcineva din jur. O să descopere cititorii.
Ați spus la început că e o carte scrisă pe o singură voce. Cum ați rezistat două sute și ceva de pagini să păstrați aceeași tonalitate, același registru povestind toate cruzimile, toate întâmplările. Cred că îți trebuie ceva tenacitate ca să păstrezi efectul ăsta de-a lungul atâtor pagini…
IOANA NICOLAIE: Este vorba exact de percepția copilului. Copilul nu vede cruzimea și încă nu are antene pentru ele, el simte toate lucrurile, suferă din cauza lor, dar încă nu le poate pune într-un desen mai complicat. E ca și cum i s-ar da doar bucățele dintr-un puzzle. Nu are interpretarea, nu are accesul la interpretarea acestor stimuli și asta este extraordinar de frumos. De aici duioșia, de aici ingenuitatea. Am încercat să prind ingenuitatea acestui copil, m-am străduit din toate puterile să-l fac să rămână copil, să nu se ia de piept nici cu cruzimea, nici cu toate lucrurile din jur.
E un copil foarte cuminte, care încearcă să respecte regulile…
IOANA NICOLAIE: Da, e un copil foarte cuminte….
Vrea să fie pe placul tuturor, să se integreze…
IOANA NICOLAIE: Pentru că el este un copil perfect normal și foarte atașant, foarte luminos în sine. Că lucrurile iau altă turnură și că se întâmplă altfel în viața ei, este contextual, nu are nicio vină pentru asta.
INTERVIURILE HotNews.ro