„Copiii mei nu citesc, deși au cărți prin toată casa. Și nu e vina tehnologiei, ci a noastră, a tuturor”
Copiii mei nu citesc. Nu pentru că nu avem bani să cumpărăm cărți. Nu pentru că nu avem cărți în casă. Nu pentru că nu ne văd pe noi făcând acest lucru. Nu citesc pentru că nu găsesc bucuria din spatele acestei activități care, pentru copiii din generația mea, era o evadare plăcută din cotidian.
La fiecare sfârșit de an școlar primim de la învățătoare sau de la profesoară de Limba română lista cu lecturile obligatorii. Conștiincioasă și cuminte, le comand pe cele care ne lipsesc și sper, în fiecare an, de 9 ani încoace, să fie citite măcar jumătate dintre ele. În cele din urmă, mă bucur dacă ajung să parcurgă măcar una dintre cărți.
Probabil că am greșit noi pe undeva. Deși, cel puțin un adult din casă își dedică în mod constant timp lecturii, copiii nu au preluat acest model. Când erau mici—în școala primară, aveau normă de citit un anumit număr de pagini zilnic, după care discutam despre ce se povestea acolo. Când erau și mai mici—înainte să învețe să citească—le citeam noi, zilnic, și erau fascinați. Părea un început bun și un context favorabil, însă timpul a dovedit că nu este suficient.
Nu sunt doar eu în situația asta. Majoritatea părinților cu care vorbesc se plâng de acest lucru. Evident, acest lucru nu înseamnă că nu citesc nicio carte, ci că nu parcurg atât de multă literatură cât o făceam noi în copilărie. Probabil că și așteptările noastre sunt prea mari, raportate la dinamica vieții pe care o au copiii noștri.