EUObserver: Cel mai mare inamic al NATO se ascunde în interiorul alianței

NATO rămâne cea mai puternică alianță militară, dar din perspectiva valorilor sale politice fundamentale n-a mai fost nicicând atât de vulnerabilă.

Discuțiile despre creșterea bugetelor militare sau despre răspunsul la ambițiile altor puteri vor fi în van dacă membrii alianței nu vor redescoperi ce anume ar trebui ei să apere sau, după cum clarifică Tratatul nord-Atlantic: „libertatea, patrimoniul comun și civilizația popoarelor lor, fondate pe principiile democrației, libertății individuale și statului de drept”.

Apărarea militară propriu-zisă necesită mai întâi conservarea acestui nucleu ideatic și delicat al societății occidentale.

În definitiv, va fi dificil să li se aducă cetățenilor argumente în favoarea necesității menținerii alianței, a necesității ca ei să facă sacrificii financiare în scopul modernizării forțelor armate și a necesității protejării infrastructurii economice vitale, dacă aceeași cetățeni nu știu ce înseamnă să trăiești într-o dictatură sau dacă ei au ajuns să se îndoiască de însuși faptul că democrația e dezirabilă.

Pregătirea apărării NATO împotriva noilor rivali autoritari începe din clasele școlare, din „încăperile de ecou” ale rețelelor sociale și, mai presus de toate, din viața de zi cu zi a cetățenilor. Ce presupune ea?

În primul rând, statele NATO trebuie să admită că democrația, libertatea și demnitatea rămân în continuare niște idealuri. Ele nu vor fi finalizate niciodată și necesită un efort permanent. În ultimele decenii țările NATO au neglijat acest efort, iar această tendință trebuie să fie răsturnată.

Educației civice trebuie să i se acorde prioritate. Educația istorică, esențială pentru a putea înțelege viciul autoritarismului, trebuie să fie revigorată. Consolidarea simțului civic este bastionul suprem împotriva scindării interne și a rivalilor externi.

Șah tridimensional cu China și Rusia

Se afirmă adesea că China și Rusia urmăresc să compromită funcționarea democrației noastre. Țările NATO trebuie să înceteze să le mai faciliteze acest demers și să lupte pe plan intern cu mareea de cinism, intoleranță și rasism.

Dar a fi conștient de valoarea democrației nu e suficient. E deopotrivă important ca și democrația să dea rezultate mai bune. Nu este normal ca trei decenii de relativă prosperitate și pace pentru cele mai multe state NATO să constituie o dezamăgire într-atât de mare pentru zeci de milioane de cetățeni în ce privește puterea lor de cumpărare, condițiile demne de muncă și coeziunea socială.

Imediat după colapsul URSS intelectuali precum Paul Kennedy și Francis Fukuyama au avertizat că democrația nu poate fi menținută doar cu utilitarism [set de teorii conform cărora scopul statului trebuie să fie acela de a le asigura cetățenilor maximul posibil de bunăstare și fericire – n.trad.] și capitalism. Acel avertisment a devenit între timp tot mai urgent.

Societatea și economia trebuie să se transforme dintr-o mașinărie vorace a consumerismului într-un laborator activ în care frumusețea, durabilitatea, demnitatea și onoarea sunt valori centrale, un „atelier” în care atât ordinarul cât și excelența să se poată exprima pozitiv.

Multe state NATO par să perceapă ce presupune acest lucru: construcția unei societăți cuprinzătoare în jurul unor idealuri fundamentale. Ea trebuie să clarifice din nou ce înseamnă a fi cetățean. Ceea ce presupune ca și respectivii cetățeni să-și canalizeze munca, imaginația și averea spre activități care consolidează o societate a democrației, a libertății și a demnității – și a durabilității.

Despre acest lucru este vorba în Articolul 2 al Tratatului Nord-Atlantic: „promovarea condițiilor stabilității și bunăstării”. Pentru a bloca avansul militar al rivalilor, statele NATO nu trebuie să le mai permită să transforme dictatura într-un avantaj competitiv.

Iar acest lucru nu se vede.

Țările NATO sunt extrem de dependente de furnizori autoritari de bunuri de larg consum și de combustibili. Ele le permit rivalilor să-și mențină mari surplusuri comerciale, pe care sistemele lor capitaliste de stat le transformă adesea în arme împotriva companiilor occidentale.

Multe state europene încă mai ignoră o asemenea politică de forță bazată pe economie. Unele și-au pierdut încrederea în SUA și se tem că trumpismul a rămas cât se poate de vivace. Și atunci, se gândesc ele, e mai bine să pășești cu grijă și să concurezi cu statele autoritare fără a pomeni prea explicit despre falia valorilor.

Această abordare e eronată. O competiție prudentă, economică, diplomatică și militară, nu poate funcționa dacă țesutul intern al valorilor nu este vindecat. Poate că diplomaților le place să privească lumea ca pe un joc gigantic de șah. Și totuși, acest lucru presupune ca mai întâi să generezi dorința de a juca și de a rămâne concentrat pe joc. Orice joc trebuie să aibă și o miză, dar multe țări nici măcar nu vor să ia parte la el.

Și chiar și dacă luăm în calcul faptul că în relațiile internaționale nici un parteneriat nu e bătut în cuie, îmbunătățirea jocului împotriva unor concurenți autoritari comuni rămâne în primul și în primul rând o chestiune de conservare a puterii naționale și de protejare a acestui proiect extrem de delicat numit democrație.

Editorial EUOBSERVER (preluare Rador)