Proiectul de modificare a Legii dării în plată: evoluție sau involuție?
În ședința Senatului României, din data de 19 decembrie 2018, a fost adoptat un proiect de lege pentru modificarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. Este știut faptul că, încă de la momentul intrării în vigoare a Legii dării în plată, astfel cum aceasta a fost interpretată ulterior de Curtea Constituțională, aceasta a născut controverse aprige între profesioniști (instituțiile bancare) și consumatori.
Din expunerea de motive care a stat la baza adoptării acestui proiect de lege se înţelege că au fost avute în vedere următoarele argumente:
- acordarea de „protecţie juridică” unor debitori – persoane fizice, care, în prezent, nu pot invoca darea în plată: debitorii din programul „Prima Casă”;
- creșterea accelerată din ultima perioadă a ROBOR- ului la 6 luni, prin compararea valorii ROBOR din anul 2017, respectiv de 0,8%, cu valoarea din luna mai 2018, respectiv de 2,73%.
Desigur, în acest moment, este vorba doar de un proiect de lege, votul final aparținând Camerei Deputaților. Până în momentul în care se votează forma finală a legii, iar aceasta intră în vigoare, acest proiect de lege NU produce efecte juridice, NU schimbă reglementarea actuală a Legii dării în plată.
Din analiza acestui proiect, observăm însă cum creșterea galopantă a ROBOR la 6 luni și exceptarea unei categorii de debitori de la beneficiul aplicării Legii dării în plată sunt utilizate ca pretext pentru modificarea legii în ansamblul ei, inclusiv sub aspectul impreviziunii și al condițiilor de probă a impreviziunii.
Nu ne-am propus să facem o analiză a legalității textelor de lege din acest proiect, ci să tragem un semnal de alarmă cu privire la potențialele efecte juridice ale unui legi în forma actuală.
În primul rând, din propunerea de modificare a art. 4, aparent din dorința de a reglementa generic „cazurile de impreviziune”, se ajunge la limitarea sau îngrădirea posibilității de apreciere a judecătorului cu privire la existența sau nu a impreviziunii. Impreviziunea nu poate fi redusă doar la câteva situații enumerate cu titlu exemplificativ în articolul citat, ci presupune un cumul de factori și condiții obiective și subiective, pe care judecătorul trebuie să le analizeze, de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete.
Totodată, situațiile enumerate la punctele (i) – (v) ale art. 4, lit. e), respectiv devalorizarea imobilului ipotecat în favoarea băncii, creșterea cursului valutar pe parcursul executării contractului, sporirea gradului de îndatorare a debitorului, duc la impreviziune numai dacă sunt întrunite cumulativ. Or, în varianta propusă de proiect, există riscul să se considere că este suficient să ne aflăm doar într-una din aceste situații pentru a vorbi de impreviziune. Altfel spus, s-ar ajunge în situația în care impreviziunea, un mecanism complex tocmai prin efectele grave pe care le produce (dacă este constatată, determină o adaptare sau chiar încetare a contractului de credit), s-ar reduce la o simplă verificare din partea judecătorului a incidenței vreunuia din cazurile enumerate de legiuitor.
În al doilea rând, proiectul schimbă sarcina probei. Astfel, se instituie o prezumție relativă de impreviziune doar prin simpla formulare a unei notificări de dare în plată. În schimb, îi revine creditorului, adică băncii, obligația de a dovedi în fața instanțelor de judecată faptul că debitorul, care a formulat o notificare de dare în plată, nu îndeplinește condițiile de aplicare a procedurii de dare în plată, inclusiv condițiile impreviziunii. Sarcina creditorului devine în acest fel o probatio diabolica, o misiune aproape imposibilă din start.
Dincolo de faptul că principiul de bază din drept este acela că „cine afirmă o pretenție în fața instanței are și obligația de a o dovedi”, așadar debitorul care pretinde impreviziunea ar trebui să facă dovada incidenţei acesteia, în varianta proiectului de lege, creditorul nu va putea răsturna prezumția de impreviziune, pentru că nu are acces la informații sau date privind starea financiară sau personală a debitorului său.
În al treilea rând, prin adoptarea proiectului de lege, s-ar încălca Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016 pronunțată cu privire la Legea nr. 77/2016 în sensul că s-ar suprima distincția pe care judecătorii constituționali au făcut-o între debitorii de bună-credință și cei de rea-credință, între cei care vor, dar nu pot să plătească datorită unor împrejurări care nu le sunt imputabile și cei care pur și simplu refuză să mai plătească. Cu alte cuvinte, darea în plată nu ar trebui transformată într-un instrument aflat la îndemâna debitorilor de rea-credință, pentru a „scăpa” de creditul asumat.
În consecință, impreviziunea NU poate fi prezumată, ci trebuie dovedită. Proba impreviziunii trebuie realizată de cel care afirmă că se află într-o astfel de situație (debitorul), neputând fi afirmată, demonstrată sau dedusă prin simplul fapt al formulării unei notificări de dare în plată.
Așa cum s-a confirmat în practică, cei mai mulți dintre debitorii care au formulat notificări de dare în plată erau de rea-credință, în sensul că, în realitate, nu îndeplineau condițiile de admisibilitate, dar au recurs totuși la procedura legală în scop de șicană sau pentru a beneficia de efectul suspensiv cu privire la plățile datorate, având în vedere că această suspendare dăinuie până la soluționarea definitivă a litigiului. De multe ori, când instanțele constatau că unor debitori nu le este aplicabilă procedura dării în plată, aceştia formulau totuşi o nouă notificare, tocmai pentru a prelungi acest efect suspensiv de plată. Acești debitori de rea-credință vor fi favorizați și de noul proiect, dacă acesta va fi adoptat în forma propusă.
În fine, prin noul proiect se instituie o prezumție absolută și irefragabilă de impreviziune în favoarea debitorului care a fost supus unei proceduri de executare silită, finalizată prin vânzarea imobilului ipotecat. Așadar, este suficient ca un debitor să fi fost executat silit, iar imobilul ipotecat să fi fost vândut, pentru a fi considerat într-o situație de impreviziune.
Pe lângă faptul că se creează premisele pentru fraudă în favoarea celor care au luat mai multe credite și au în proprietate mai multe imobile – fiind suficient să fi fost executați silit și să vândă un singur imobil ipotecat, pentru a fi considerat în impreviziune și a solicita adaptarea sau încetarea și a altor contracte de credit -, se creează un avantaj nejustificat și o poziție privilegiată în raport cu alți debitori, așadar o posibilă încălcare a principiului nediscriminării și a egalității cetățenilor în fața legii.
Nu punem la îndoială faptul că, parcurgerea unei proceduri de executare silită reprezintă în sine o traumă pentru orice debitor, cu atât mai mult în situația în care i se vinde bunul imobil în care locuiește. Însă, a „legifera” sentimentul de compasiune pentru acești debitori și a le conferi un avantaj disproporționat în raport cu alți debitori, creând o posibilitate legală pentru fraudă, este nu numai neconstituțională, dar și inechitabilă în rândul consumatorilor.
Concluzia generală este aceea că legiuitorul ar trebui să chibzuiască mai mult asupra consecințelor care s-ar putea produce în cazul adoptării tuturor acestor modificări de lege, care, în opinia noastră, ar putea da naștere unui nou val de litigii. Deși, cel puțin la nivel declarativ, se afirmă că proiectul se dorește a fi în favoarea consumatorilor, în realitate va fi în defavoarea consumatorilor onești și loiali și în favoarea celor de rea-credință.
Modificarea Legii dării în plată prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 a Curţii Constituţionale a fost impusă tocmai de neregularitățile și inechitățile legii în varianta adoptată inițial, şi care, iată, sunt readuse la lumină prin actualul proiect.
Și, în final, rămâne întrebarea: ne îndreptăm spre o evoluție în materia dării în plată sau ne întoarcem de unde am pornit?
Un articol semnat de George Doru Lucaciu, Senior Associate, STOICA & Asociații