Mecanismul delirului colectiv: cum s-a ajuns la referendum

Cândva, prin ’30 o grămadă de ţări europene au ajuns să se convingă una pe alta că au o mare problemă care trebuie rezolvată urgent: evreii şi conspiraţia lor globală. Lucrurile au escaladat, pornind din câteva focare de agitaţie politică (Bavaria are ghinionul să rămână în istorie pentru asta), puse pe traiectorie de câţiva lideri cu charismă şi mulţimile în urale. Unii erau radicali şi la vedere, anume ăia cu soluţia finală: atât Fuhrerul care s-a pus în fruntea trendului, cât şi emulii săi est-europeni. Alţii erau finuţi şi intelectuali, precum în România Nae Ionescu, idolul unei generaţii chiar mai frenetică decât cea de azi, care făcea săli pline de damzele groupies, presărând cu bons mots şi panseuri anti-semite prelegerile lui publice ciulama, în care pastişa autori europeni în vogă la vremea aia (cu precădere apostoli ai declinismului civilizaţional, ca Spengler).

Aceşti practicieni sau consultanţii lor politici veneau cu o naraţiune simplă, în doi paşi: lumea occidentală se duce dracului, din motivele X, Y, Z. De regulă astea erau de tip cultural-eugenic, având de-a face cu impurificarea rasei şi abandonul credinţei şi/sau voinţei de putere, deci motive uşor de înţeles atât pentru masele semi-educate cât şi pentru tineretul recent înzestrat cu diplome de bac sau universitare, dar nu şi cu un job pe măsura aspiraţiilor. Ca atare, se cocheta cu soluţii radicale de tip A, B, C care să stopeze declinul iar naţiunile să devină iar măreţe, ca în trecut, aceasta fiind de fapt esenţa unei revoluţii paseiste.

Existau desigur şi oameni mai alunecoşi, care acceptau că isterizarea şi frustrarea maselor apăruseră pe fondul crizei economice prelungite, războiului comercial protecţionist şi altor măsuri cu care răspunseseră reflex la criză liderii politici, iar apoi şomajului şi insecurităţii sociale generalizate, iar nu vreunei conspiraţii iudaice. Insă, ziceau ei, confuzia e tot vina elitelor liberale care s-au îndepărtat de norod. Deci cumva apariţia liderilor populişti, care ştiu să adune voturi vânturând spaime sociale – în cazul de faţă, cea de evrei – şi chemând la unitate şi omogenitate rasială e inevitabilă, precum ploaia sau grindina, şi cumva cathartică. In tot cazul, e democratică. Aceşti dubitativi isteţi se plasau în tradiţionala poziţie strategică “şi cu buzele unse, şi cu sufletul în rai”, amestecând descriptivul cu normativul: dacă s-a întâmplat, rezultă că trebuia să se întâmple. Democraţia cere să ascultăm de popor, condus de liderii cei mai de succes ai momentului.

Evident, în tot acest timp evreii europeni existau în realitate, nu erau o invenţie a propagandei de extremă dreapta. Unii erau foarte bogaţi, alţii erau foarte săraci. Unii erau modernişti, integraţi social, practicau artă de avangardă sau făceau militantism de stânga. Alţii, dimpotrivă, făceau lobby pentru crearea unui stat propriu în Palestina. Unii erau seculari şi nu voiau să audă de tradiţii; alţii trăiau în comunităţi conservatoare, ducând o viaţă pioasă. Unii visau la comunizarea proprietăţii în cadrul unor cooperative în deşert; alţii erau stâlpi ai burgheziei în statele lor şi cât se poate de ataşaţi de proprietatea privată. Pe scurt, majoritatea oameni cumsecade, de tot felul, de prin sate şi oraşe Europei, plus un număr de originali marginali – exact ca restul populaţiei.

Ce face cu totul extraordinar delirul colectiv din anii ’30 este că un număr imens de cetăţeni au putut fi convinşi de nişte lideri politici, acţionând din convingere sau calcul strategic, că problemele modernităţii s-ar rezolva dacă am scăpa de pericolul evreiesc şi am redeveni comunitatea pură, rasial şi cultural, de odinioară (inexistentă vreodată în realitate, dar prezentată tot mai apăsat ca ideal în educaţia de masă a deceniilor precedente, sub influenţa curentului romantic). Mecanismul cauză-efect nu mai trebuia demonstrat, atât de evident era pentru toată lumea de bună credinţă.

Prioritatea a devenit deci să dăm afară evreii din joburi, universităţi, să le confiscăm averile fabuloase, iar finalmente cetăţenia, înaintea efortului onest de a înţelege de unde vine criza economică şi cum se poate dobândi prosperitatea. Mitul eroic, dar fără legătură cu realitatea, a bătut soluţiile mărunte, parţiale şi plicticoase prin care se construieşte de fapt o lume civilizată. Faptul că tăvălugul cel mare a pornit dintr-o ţară dezvoltată, cu evrei relativ puţini şi integraţi în societatea pe cale de modernizare, arată o dată în plus ca imaginarul isterizat poate triumfa asupra judecăţii raţionale chiar când toate dovezile palpabile îl contrazic.

Optzeci de ani mai târziu o altă criză economică loveşte occidentul. Şomajul creşte, globalizarea produce mutaţii şi stres social. Nu doar capitalul circulă peste graniţe dar şi, din ce în ce mai mult, persoanele venite din alte ţări sau de pe alte continente. Elitele liberale sunt din nou puse la zid, deoarece au pierdut legătura cu masele revoltate; se caută ţap ispăşitor. Deci e cumva vina acestor elite dacă renasc liderii populişti cu soluţiile lor minune: stoparea conspiraţiei globale a LGBT, epurarea morală a neamurilor şi revenirea la omogenitatea comunităţii, fără de care se ştie că nu-i posibilă viaţa bună.

România nu putea să rateze această modă politică a frângerii mâinilor de teama drobului de sare inexistent. Non-problema pe care o rezolvă referendumul din 6-7 octombrie e cumva legată de LGBT, dar nu-i clar în ce anume constă: trendurile reale şi documentabile din societatea noastră (scăderea natalităţii, împuţinarea căsătoriilor, creşterea ratei divorţului şi a avorturilor) pot fi puse pe seama homosexualilor? Sunt ei mai mulţi sau mai puţini decât acum 20 de ani? 50 de ani? 100 ani? Există vreun mecanism cauză-efect care-i leagă indubitabil de vreo urgenţă acută pe plan local?

Ca şi în anii ’30, mecanismul ăsta nu trebuie demonstrat; e postulat. Există în schimb, ca şi atunci, o întreagă mitologie că duşmanii s-ar coordona cumva într-o mare reţea, cu plan să cotropească substanţa şi finalmente sufletul neamurilor. LGBT ar fi o categorie socială omogenă, cu interese aliniate, infiltrată din afară printre noi ăştilalţi, cu scopuri malefice mergând de la prozelitism sexual (?!) până la extincţia biologică. Alianţa calvin-ortodoxă ce a pus BOR la remorca retoricii conservatoare din SUA, unde temele astea au măcar o istorie mediatică, dacă nu şi o noimă, lasă uneori impresia că primeşte pe fax la Bucureşti bucăţi lemnoase de retorică, ce pică aici precum nuca în perete, şi le dă drumul ca atare în public. Indignarea din tonul lor are ceva artificial, pneumatic.

Să ne amintim că însăşi CpF pornise la drum acum vreo 20 de ani ca grup ortodox grassroot care milita contra avortului – o problemă reală în România, ce merită discutată, chit că nu aveau ei neapărat şi soluţia corectă. A trebuit să vină cineva cu know-how de advocacy ca să-i înveţe că, dată fiind istoria recentă şi traumele din societatea românească legate de interzicerea avorturilor, e mult mai bine de pedalat pe tema gay, unde există un duşman identificabil şi uşor de vopsit în culoarea străinului.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro