"Dreptul de a nu ne teme" si Curtea Internationala impotriva Terorismului
Terorismul a devenit un fenomen atât de amplu şi s-a dezvoltat atât de rapid încât este nevoie de reacţia întregii comunităţi internaţionale pentru a-i opri răspândirea şi a proteja viaţa. O reacţie neîntârziată şi cuprinzătoare, care să folosească eficient toate instrumentele, mecanismele şi conceptele care ne stau la dispoziţie sau care pot fi imaginate şi create pentru a-l contracara.
256 de acte teroriste au fost comise la nivel mondial doar în primele luni ale lui 2016 – spunea, la conferinţa pe care am organizat-o pe 1 aprilie 2016, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, invitatul special al evenimentului, Kirsten Meersschaert, director de programe al Coaliţiei pentru Curtea Penală Internaţională. Nu avem însă nevoie de aceste cifre ca să înţelegem, după atentatele de anul trecut şi de anul acesta, că fenomenul terorist este în creştere de frecvenţă şi amplitudine, şi loveşte tot mai aproape, pentru a răspândi teamă. Sau că instrumentele pe care statele le folosesc suveran la nivel național au devenit insuficiente. Ori că mecanismele cooperării internaționale, așa cum sunt ele acum, între organismele statale cu competențe în domeniu se arată limitate și deci ineficiente. Atentatele din 22 martie de la Bruxelles au ilustrat elocvent, din păcate, aceste realități.
În plus, nu există până în acest moment la nivel internațional nicio pârghie de acțiune împotriva unui stat care nu ar dori sau nu ar putea să coopereze cu alte state pentru combaterea terorismului sau care să suplinească situația în care acest stat nu ar dori sau nu ar avea capacitatea să combată terorismul la nivel național, prin propriile instituții, fie pentru că acestea nu sunt suficient dezvoltate, fie pentru că nu funcţionează pentru că statul este eşuat (failed State). Este nevoie de idei noi, de instrumente noi care să răspundă acestor necesități.
Desigur, cooperarea internațională pentru combaterea terorismului trebuie întărită. Statele vor trebui să înțeleagă că instinctele suveraniste în acest domeniu nu mai sunt aducătoare de rezultate. Măsurile care vor trebui decise sau puse în aplicare au fost deja discutate atât după momentul Charlie Hebdo, inclusiv la Consiliul European extraordinar din februarie 2015, cât și după atentatele din 13 noiembrie 2015, tot de la Paris, la Consiliul European din 17-18 decembrie 2015, iar cel mai recent la Consiliul Justiție și Afaceri Interne din 24 martie 2016, la două zile după atentatele de la Bruxelles. Întârzierile nu mai sunt permise în această luptă cu frica pe care o trăiesc deja cotidian marile capitale ale Europei, dar nu numai. Fie că este vorba despre securizarea mai bună a frontierelor externe ale UE sau de întărirea securității aviatice și a infrastructurii strategice de transport, fie că vorbim despre combaterea finanțării terorismului (Daesh dispune de aproape 2 miliarde de dolari din comerțul ilicit cu petrol și cu bunuri furate, inclusiv culturale sau din taxele pe care le percepe din teritoriile ocupate) sau despre combaterea fluxului combatanților străini (sunt aproape 4300 de cetățeni europeni foreign fighters care au plecat spre zonele de conflict din Orientul Mijlociu din care se estimează că cca. 30 % s-au reîntors[i]), fie despre controlul mai bun al armelor de foc la nivel european sau despre adoptarea[ii] registrului pasagerilor (Passenger Name Record – PNR-ul european), fie despre dezvoltarea și aprofundarea schimbului de informații în timp real, inclusiv creșterea interoperabilității bazelor de date europene și internaționale, sau combaterea radicalizării și recrutării mai ales dintre tineri (prin folosirea mai eficientă a unor instrumente UE ca RAN – Radicalization Awareness Network sau IRU – Internet Refferal Unit, care semnalează site-urile de propagandă și recrutare ale organizațiilor jihadiste).
Nu vor mai putea fi lăsate deoparte nici problemele grave de integrare socială, economică și culturală în societățile statelor occidentale ale acestor grupuri și comunități ale căror probleme au fost până acum ignorate sau cel mult tolerate – făptuitorii recentelor atentate sunt cetățeni europeni de cel puţin a doua generaţie. Așa cum programe inteligente vor trebui finanțate serios de UE (şi nu numai) pentru adresarea acelorași probleme de integrare socială, economică și culturală în statele de origine din Orientul Mijlociu și Africa de Nord sau Subsahariană. Aceste programe, dacă vor produce efecte, vor fi vizibile în cel mai bun caz pe termen mediu.
Nu vor putea fi uitate nici eforturile de întărire a parteneriatelor în domeniul combaterii terorismului cu statele din aceste regiuni. Așa cum nici NATO nu își poate permite să nu aibă pe agenda sa la Summit-ul din Polonia problematica antiteroristă. Anul trecut propuneam la reuniunea ministerială din mai, de la Antalya, o strategie a Alianței cu două brațe, pentru Est și pentru Sud, dedicată consolidării capacităților naționale de apărare ale partenerilor NATO. Această strategie putea avea în vedere, printre altele, și întărirea capacităților naționale contra-teroriste ale partenerilor sudici. Este exact ceea ce s-a discutat recent la Washington la întâlnirea secretarului general NATO Jens Stoltenberg cu președintele Obama.[iii]
Indiferent însă de aceste măsuri de eficientizare a cooperării internaționale pentru combaterea terorismului, realitatea este că între nivelulnațional de acțiune a statelor – fie prin exercitarea „paradigmei securitare” de folosire a forței, fie prin întrebuințarea „paradigmei de aplicare a legii” penale naționale – și nivelul cooperării internaționale, care încă are, cum am văzut, limitele sale, nu există nimic, este o falie care trebuie umplută cu un instrument bazat pe dreptul internațional penal. Adică un organism internațional – o Curte internaţională – capabil să își exercite jurisdicția asupra actelor de terorism, care să prevină, să descurajeze și să pedepsească crima de terorism.
Desigur, Curtea nu va fi, singură, remediul miraculos împotriva terorismului, dar poate completa setul actual de instrumente şi, alături de efortul de eficientizare a celor existente, va face acest ansamblu mai performant. Şi mai cred că trebuie utilizate toate mecanismele pe care le putem imagina, inclusiv cele ale dreptului internațional, pentru a completa panoplia instrumentelor luptei antiteroriste.[iv] Mai ales că astăzi dreptul internaţional nu este folosit decât în mică măsură în combaterea terorismului – doar în sprijinirea unor elemente ale cooperării internaţionale în materie şi în încercarea de a asigura standarde unitare pentru dreptul penal naţional.
De aceea, ca ministru de externe, am propus pe 9 februarie 2015 în reuniunea Consiliului Afaceri Externe al UE[v], dedicată examinării şi identificării celor mai bune instrumente şi mecanisme de eficientizare a efortului de combatere a terorismului după atentatele de la Charlie Hebdo, crearea unei Curţi Internaţionale contra Terorismului.[vi]
Dincolo de umplerea acestui gol, deja amintit, folosirea dreptului internațional, a justiției internaționale, a statului de drept la nivel internațional, adică a acelui International Rule of Law, înseamnă de fapt că, în final, comunitatea internațională înțelege că orice acțiune a statelor și a comunității internaționale trebuie să se bazeze pe drept și că răspunsul la o astfel de amenințare globală, cum este terorismul, are nevoie tot de un răspuns global, şi tot bazat pe drept.[vii] Comunitatea internațională nu poate să-și plaseze reacția pe același nivel de violență ca actul terorist, ci trebuie să-și completeze panoplia de instrumente cu unul nou, fundamentat pe valori – valorile dreptului internațional. Atunci când terorismul este pe bună dreptate considerat ca un „act de război”, completarea acțiunii bazate pe folosirea forței cu un instrument al statului de drept la nivel internațional ar duce la echilibrarea corectă a relației dintre paradigma securitară și cea de aplicare a legii.
INTERVIURILE HotNews.ro