Angrenajul terorii: Despre sacerdotii dogmei staliniste (UPDATED)

Biografiile comisarilor ideologici ai regimurilor comuniste sunt, de cele mai multe ori, nespectaculoase, lipsindu-le elemente de distinctie reala. In Europa de Est si Centrala, discipolii lui Jdanov, cerberii dogmei marxist-leniniste, au fost deobicei recrutati din randurile fractiunilor moscovite ale partidelor comuniste din tarile respective. Obsesia puritatii doctrinei oficiale era contrapartea simbolica a epurarilor in masa. Teocratiiile comuniste intrasera in transa. Se denuntau in chip isteric orice presupuse “devieri”, se proclama necesitatea intaririi permanente a vigilentei revolutionare, violenta sociala era sanctificata. Samanismul ideologic se substituise oricarei dezbateri rationale.

In Ungaria, József Révai, care initial a fost unul dintre cei mai promitatori discipoli ai lui György Lukács, s-a transfigurat dupa 1945 in „flagelul” intelectualitatii maghiare. Révai a fost membru al delegatiei ungare la intalnirile succesive ale Cominformului in perioada 1947-8, fiind unul dintre cei mai entuziasti doctrinari ai anti-cosmopolitismului si exclusivismului jdanovist. In Romania, tandemul Iosif Chisinevschi – Leonte Răutu au adus cultura nationala intr-un impas aproape mortal. Acesti militanti erau specialisti in ceea ce poetul polonez Alexander Wat a numit “distrugerea omului interior”.

Similare campanii de subminare si negare a traditiilor locale si un ethos internationalist apocrif au fost promovate cu inversunare de catre liderii birocratiilor propagandistice din fosta Cehoslovacie (de catre Vilem Kopecky ), Polonia (de catre Jakub Berman si Roman Werfel) si in Germania de Est (de catre Albert Norden si Kurt Hager ). Ofensivele declansate de acesti corifei ai ortodoxiei staliniste s-au concentrat asupra a doua „pacate” cardinale: ‚nationalismul burghez’ si ‘cosmopolitismul fara radacini’ . In acelasi timp, ‚patriotismul socialist’ prospera, bazandu-se pe o proliferare paroxistica a ritualurilor cultului personalitatii.

Lipsiti de o identitate distincta de ideologie, sacerdotii dogmei investeau fara vreun scrupul in ‚superpersonalitatea’ lui Stalin. Dupa disolutia terorista a ego-ului era normal pentru aparatcici sa se auto-proiecteze in mitul Stalin, ca superego institutionalizat. Numai in cazul lui Tito a existat un nivel semnificativ de ambivalenta. Pe de o parte, el a sustinut entuziast noua orientare internationala a lui Stalin codificata de Jdanov (teoria privind cele doua „lagare”—cel socialist si cel capitalist), dar pe de alta parte, a considerat aceasta schimbare de linie drept momentul favorabil pentru ca el sa-si avanseze propria-i politica hegemonica in Europa de Sud-Est (Balcani). Sa numim acest sindrom strategic hegemonism paralel.

Ironia situatiei a constat in faptul ca ruptura dintre cei doi lideri s-a produs exact in perioada in care conceptia sovietica si iugoslava asupra luptei de clasa pe plan mondial se aflau in perfect acord. In 1947-8, Tito a subestimat monopolizarea absoluta a puterii de catre tiranul de la Kremlin si si-a imaginat ca poate beneficia de o marja (relativa) de autonomie. Istoricul Ivo Banac preciza in 1988: „dramaticul deznodamant din 1948 a fost direct legat de temerile lui Stalin ca Iugoslavia incepuse sa-si asume rolul de centru comunist regional si implicit potentialele sfidari la adresa Occidentului implicate de o asemenea noua responsabilitate” . Intr-adevar, liderul Ligii Comunistilor din Iugoslavia (pana in 1952 purta numele de Partidul Comunist din Iugoslavia) a initiat neabatut planurile de realizare a unei confederatii comuniste danubiene (care ar fi inclus Iugoslavia, Bulgaria si Romania) in paralel cu accentuarea asimilarii Partidului Comunist Albanez (al carui nume in 1948 a fost schimbat in Partidul Albanez al Muncii). Despre rolul lui Tito in Razboiul Civil Grec ma voi ocupa cu alt prilej.

Conflictul cu Iugoslavia si excomunicarea lui Tito din Cominform, in iunie 1948, a fost semnalul pentru demararea unor dramatice epurari in partidele est europene. Dar, in acelasi timp, aceasta prima criza a blocului sovietic a scos in evidenta imposibilitatea suprimarii tendintelor locale in regiune de catre Moscova, chiar si in cazul unor fractiuni extrem de fidele URSS. Severitatea reactiei lui Stalin in acest caz poate fi explicat prin re-activarea, de catre conducerea PCUS, a principiului “incercuirii capitaliste”. In acceasta acceptiune, sfarsitul celui de al doilea razboi mondial provocase o noua ofensiva imperialista impotriva comunismului, si, mai ales, impotriva “tinerelor democratii populare”, care, conform lui Stalin, anunta o iminenta noua conflagratie totala. In aceste circumstante, tentatia experimentului national comunist trebuia anihilata. Astfel, cei care au primit eticheta de nationalisti sau titoisti au fost acuzati de cele mai neverosimile crime. ‚Devierea’ provoca automat totala delegitimare a acestora, pozitia lor fiind fundamentata numai pe atasamentul absolut fata de Uniunea Sovietica, pe aplicarea fara sovaire a directivelor Liderul Suprem. In consecinta, in variile tari din regiune, liderilor de partid le era permisa o adulare limitata de catre subordonati, dar asemenea exercitii de glorificare erau doar simple ecouri ale monoteismului originar: neclintita dragoste pentru Stalin. Wladyslaw Gomulka a oferit un excelent diagnostic pentru cultul acelor lideri locali, care “poate fi vazut ca stralucire refractata, o simpla sclipire imprumutata. Era lumina, dar precum aceea a Lunii”.

Logica stalinismului a exclus indoiala si interogarea de sine; a paralizat ratiunea critica si inteligenta, si a instituit marxismul de tip sovietic drept regimul adevarului absolut. In consonanta cu idolatrizarea lui Stalin, liderii est europeni au instrumentat campanii similare, prin intermediul carora Partidul a fost identificat cu Conducatorul, care la randul sau isi obtinea nimbul carismatic ca emisar al intelepciunii leninismului stalinizat. Asadar, atunci cand a avut loc in miscarea comunista prima schisma post-1945, logica demonizanta a epurarii permanente a fost aplicata, incepand cu 1949, in relatie cu elitele comuniste din regiune.

Militantii stalinisti au avut ocazia de a simti pe propria piele efectele angrenajului terorii pe care ei insisi il creasera. Leszek Kolakowski considera ca institutia epurarii are functia de a integra, contribuind la distrugerea ultimelor vestigii ale autonomiei subiectului, producand un climat social care inhiba total alternativa critica: “obiectivul sistemului totalitar este de a distruge toate formele existentei colective care nu sunt impuse de catre stat sau nu sunt controlate atent de acesta. Astfel, indivizii sunt izolati unul de celalalt si devin simple instrumente la dispozitia statului. Cetateanul ii apartine si ii este interzisa orice loialitate, in afara de cea fata de ideologia oficiala.”

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro