Povestea patriei mele mici
Mărturisesc cu mâna pe inimă că nu ştiu nici până astăzi cine este Elodia şi ce-a făcut ea. Şi asta pentru că n-am întârziat niciodată, zapând, mai mult de câteva secunde, pe OTV. Am avut de fiecare dată senzaţia că, rămânând să privesc ecranul tabloid şi titlurile obscene care-l traversau în toate sensurile, aş semăna cu un tip care îşi oferă voluptatea perversă de a-şi face plimbarea zilnică printr-un cartier rău famat. Treptat, în aceşti ultimi ani, am făcut tot ce se putea ca să mă apăr de figurile groteşti care populau ecranele televizoarelor şi care încercau, bătând seară de seară cu pumnii în uşa intimităţii mele, să-mi pătrundă în casă. M-am apărat cum am putut mai bine de nisipul vorbelor lor, de reaua lor credinţă, de miasmele pe care furtunile pornite din „patria mare“ le mânau înspre mine.
Şi totuşi, nu puteam trăi doar apărându-mă de „patria mare“, cea care, până în 1990, mă pusese sub urmărire ca pe un infractor, iar după 1990 îmi cenzurase, în câteva rânduri, speranţele. Trebuia să locuiesc şi eu undeva. Aveam şi eu nevoie de o ţară sau, măcar, de un trib.
Şi aşa s-a născut ideea „patriei mici“, a României mele de buzunar. Ea era populată de câteva figuri tutelare, de „părinţii fondatori“ (Regele Carol I, Maiorescu, Brătienii, P.P. Carp), de câţiva mari înaintaşi, de câteva locuri ale copilăriei, de o mână de prieteni, adică de fiinţele acelea minunate pentru care albul era alb, negrul negru şi cu care, în linii mari, conveneam şi în privinţa celorlalte culori şi nuanţe ale lumii.
Dar în patria mea mică există, pe lângă câteva valori de viaţă sigure, şi cărţi. Multe, multe cărţi. Pentru că patria mea mică produce, consumă şi exportă cărţi. Mai mult, patria mea mică s-a născut şi trăieşte, generându-l continuu, pe un cerc vicios: pentru că în ea există prieteni, în ea există şi cărţi. Şi pentru că în ea există multe cărţi, în ea există şi mulţi prieteni. Cei mai mulţi, necunoscuţi. Nici nu vă imaginaţi câţi prieteni se pot naşte în jurul cărţilor! (Nu degeaba, înainte, cărţile erau atât de drastic cenzurate: cei care făceau asta nu suportau gândul că există prieteni.)
Patria mea de buzunar, care consumă, produce şi exportă cărţi şi prieteni, are graniţele deschise. Speranţa mea în toţi aceşti ani de când mi-am înjghebat o „patrie mică“ a fost că, în ea, vor veni tot mai mulţi locuitori ai „patriei mari“, că, încet-încet, noi ăştia, nu prea mulţi la început, vom deveni un popor în miniatură al cărţii, ba chiar că, treptat, patria mea mare, România, se va muta în patria mea mică şi că România cea mare – cea populată de politicieni cu apucături de prădători, de ziarişti vânduţi, cea cu lichelele mele dragi apelate cândva – va rămâne, într-o bună zi, goală. Că românii, mutându-se mai toţi în patria mea de buzunar, vor deveni un popor al cărţii, care nu va mai putea fi fraierit, băgând în urne numele celor care-l duc la pierzare.
Cam ăsta este proiectul patriei mele mici. Numiţi-l cum vreţi: utopic, prostesc, un vis de individ rupt de lume… Dar fără el, n-aş fi putut rezista de-a lungul vieţii în „patria mare“. Desigur, condiţia ca „patria mică“ să existe şi, astfel, prin ea, să pot simţi că „patria mare“ e şi a mea era ca ea să nu fie cotropită de „patria mare“. Pentru că, am uitat să vă spun, în „patria mare“ se cultivase sistematic, în câteva rânduri, ura împotriva celor care, în „patria mică“, trăiau cultivând cărţi. Partea proastă cu ei era, cum spuneam, că nu mai puteau fi prostiţi. În mai multe rânduri, a fost cât pe-aci ca patria mea mică să dispară, înghiţită de cotropitori veniţi în valuri succesive tocmai din patria mea mare. Şi totuşi, până acum, în mod miraculos, patria mea de buzunar a rezistat. A rezistat la năvălirile minerilor, la ura organizată, la cererile reiterate ca locuitorii ei să fie trimişi la moarte. Se părea, după 22 de ani, că ea – şi, laolaltă cu ea, toate „patriile mici“ – nu vor mai fi niciodată invadate.
Iată însă că acum, în săptămânile şi zilele din urmă, „patria mare“ a trimis peste ea (prin vot democratic, desigur) un nou val de invadatori. Acum, ca cetăţean al „patriei mari“, ca cetăţean al României, nu-mi convine ca patria să ajungă pe mâna unora care ne invadează când vor „patriile mici“. Căci sper că aţi înţeles: „patria mică“ este locul libertăţii fiecăruia dintre noi, cuibul pe care fiecare dintre noi şi-l face pe lume, fără să-i deranjeze prea mult pe ceilalţi. Iar „patria mare“ e liberă atunci când devine garantul libertăţii tuturor „patriilor mici“, al dreptului pe care-l are fiecare dintre noi de a-şi cultiva în linişte grădina.
Ce putem face însă când „patria mică“ ne este invadată de cei care ne-au ocupat mai întâi „patria mare“? Putem face ca gâştele. Să scoatem strigăte, să sâsâim. Ştiaţi că gâştele sălbatice pot scoate din minţi o vulpe atacatoare urmărind-o cu strigăte grozave? Strigătele noastre, ale nenorociţilor de intelectuali, sunt cuvintele nepervertite, cele care spun până la exasperare adevărul. Să ne apărăm, aşadar, cu arma grozavă a cuvintelor. Să urlăm că ne-au furat „patria mare“, ca să ne invadeze „patria mică“ a libertăţilor noastre.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro