Baronul tranzitiei si Romania neo-feudala

După asasinarea lui Nicolae Ceauşescu în 25 decembrie 1989, spiritul tiranic al dictatorului s-a incubat în sufletul multora dintre liderii României post-comuniste. Baronul este rezultatul acestei metamorfoze psiho-politice.

Mitul infailibilității (născut la Scornicești) s-a transportat în fiecare reședință de județ a ţării. Baronul tranziţiei este, de fapt, o figură atavică a fostului prim-secretar de partid. Există totuşi o diferenţă majoră: principiul rotației cadrelor și atotputernicia centralismului comunist făcea din orice prim-secretar o pradă ușoară a Cabinetului 2. Astăzi, puterea din teritoriu împarte prada cu centrul, folosind eventual umbrela europeană a subsidiarității. S-a ridicat comunitatea locală? Am câştigat noi, cetăţenii de rând? Nu, s-a îmbogăţit doar clanul baronial şi minoritatea dependentă de simulacrul „asistenţei sociale”.

Poată dacă legea lustraţiei şi Punctul 8 de la Timişoara s-ar fi aplicat în primăvara anului 1990, baronul autohton şi-ar fi amânat apariţia. După Revoluţie, societatea noastră civilă a avut prea puţin timp de coagulare. Intelectualii au abandonat ambiţiile politice ale unor asociaţii sau grupuri din ţări precum Polonia, Cehia sau Unguria. Concetăţenii noștri erau prea sărăci pentru a asuma vigilența civică. Nevoia de supravieţuire materială a întârziat naşterea unor instituţii de supraveghere a Statului de tip watch-dog. Pe fondul acestei absențe, baroniada a înflorit.

Ca odinioară şefii de colhozuri îngrămădiţi la averile chiaburilor, baronii s-au înfipt fără sfială în ciolanul puterii. Abuzurile au curs lanţ. Neclarităţile legislative au servit cauza îmbogăţirii rapide. S-a brevetat sportul căpuşării întreprinderilor de Stat prin adormirea atentă a Justiţiei. Renta politică a baronului se obține în preajma monopolului economic. Întreprinderile din domeniul energiei sau al transporturilor (CFR, bunăoară) s-au dovedit vaci bune de muls. În schimbul acestei parazitări bugetare, baronii au strâns migălos voturi la fiecare patru ani, descurajând participarea oamenilor vrednici la viaţa cetăţii. Efectul rentelor politice obţinute cu blagoslovenia centrului? Sufocarea lentă dar sigură a economiei de piaţă. Distrugerea competiţiei prin privilegiile acordate clientelei electorale.

Baronul nu crede în democrație participativă sau reprezentativă, ci doar în rețeaua invizibilă de pile, relații și cunoștințe (vechiul PCR). Într-o organizaţie baronală, deciziile informale contează mai mult decât procedurile transparente. Totul se bazează pe frică, șantaj şi mituire a intereselor. Baronul nu are aspiraţii la posteritatea istorică. El nu cere încredere, ci doar obedienţă. Promovarea subalternilor se face în funcție de gradul de servilitate. De aici şi proasta calitate umană a acoliților, dar şi întrăinarea oamenilor instruiţi în raport cu viaţa internă a partidelor. Trei milioane de români au părăsit ţara în ultimii zece ani. Câţi dintre baronii politicii româneşti au făcut-o?

Baronul e o făptură post-ideologică. Nu are credințe, idealuri sau viziuni generoase. Baronul posedă o memorie scurtă, practică nonșalant traseismul și se poziționează, aşa cum spunea Bogdan Naumovici, doar de-a dreapta sau de-a stânga bugetului public.

Lipsit de virtuţi nobile, baronul n-are nevoie de carismă. El își extrage puterea din exploatarea fără milă a propriei feude – județul, municipiul ori comuna înţărcată cu ajutorul prietenilor de partid. Banii obţinuţi de exploatarea deconcentratelor sunt folosiţi apoi pentru cumpărarea de locuri influente în Guvern, Parlament, Procuratură sau alte instituții ale statutului. Din aceleaşi sume sunt plătiţi activiștii de partid, puii congelați sau jurnaliştii docili. Cu aceleași mijloace se cumpără găleți și voturi. Aşa cum spune un faimos dicton englezesc,in democracy it’s your vote that counts; in feudalism it’s your count that votes.

Baronul e suficient de influent pentru a mitui presa, pentru a cumpără ONG-uri, pentru a îngenunchea opoziția locală, pentru a pune căluş societății civile și, mai ales, pentru a-şi fabrica aura intangibilităţii. În preajma baronilor găseşti o faună pestriţă: vameşi arestaţi temporar, interlopi amnistiaţi cu zel, poliţişti alunecoşi, judecători interesaţi, oameni de afaceri care poartă cătuşele ca domnişoarele bijuteriile. Singurul adversar palpabil al baronului este justiția independentă (și, mai ales, procurorii DNA).

Baronul nu crede în libertate, ci doar în reflexul pavlovian și în condiționarea materială a sclavilor de pe plantație. Baronul confiscă timpul comunității și anulează toate șansele cetăţenilor liberi de-a trăi o viaţă pe cont propriu. Baronul dispreţuieşte meritocrația şi cariera nepătată a oamenilor liberi. Inițiativa privată e, aşadar, o ameninţare la adresa baronului. Deloc întâmplător, investițiile străine ocolesc teritoriile dominate de baroni.

Citeste tot articolul si comenteaza pe

Contributors.ro