Convertirea lui Dan Puric

M-am ratacit cautandu-l pe Dan Puric. E sambata dupa-amiaza si, peste 2 ore, maestrul Puric are spectacol. Al patrulea in aceeasi saptamana. Undeva, in maruntaiele labirintice ale Teatrului National din Bucuresti ma asteapta “rapsodul bucuriei” si “ortodoxul imbisericit marturisitor”, cum e numit Dan Puric in prefata unei carti al carei autor este. Iar eu m-am ratacit in incalceala culiselor. De saptamani bune incerc sa descopar miezul puterii acestui mim profet, ale carui discursuri nationaliste au audiente uriase. Dar fara aceasta intalnire totul s-ar sparge ca un balon de sapun. Nimic nu ar capata sens fara raspunsul la acea intrebare la care, in zecile de interviuri date, Dan Puric nu a raspuns niciodata limpede: cum s-a petrecut convertirea lui?

“Nu se nascuse legea care sa aresteze dorul. Acea conditie valaha de a fi. Dorul era inima omului frumos, iar bolovanul era Romania eterna.” (Dan Puric)

La 70 de kilometri de Buzau, orasul in care s-a nascut Dan Puric, se gaseste locul in care a copilarit: Nehoiu este un sat mai mare, la poalele muntilor Siriului, transformat in oras de cateva blocuri. Acesta este cadrul in care se desfasoara povestirile cu care Puric are cel mai mare succes la oamenii veniti sa-i asculte conferintele: babuta care a plecat in America ducandu-i fiicei in dar un bolovan de rau, si iedul de la care Puric a invatat prima lectie “a existentei naturii si a lui Dumnezeu”.

Este insa in acelasi timp satul in care Dan Puric nu a tinut niciodata vreo conferinta. A vorbit la Mizil, la Caracal, la Ateneu in Bucuresti, dar nu si la Nehoiu.

“Nu m-a invitat nimeni la Nehoiu”, mi-a spus Puric, “si, in plus, autoritatile locale s-au purtat urat fata de memoria parintilor mei. Eu am avut acolo o casa mare, frumoasa, mostenita de la un pacient al tatei care era internist in Nehoiu. Si a trecut un primar comunist cu buldozerul peste ea intr-o noapte. A facut-o praf. O casa frumoasa, din asta taraneasca. Ne-a dat loc intr-un bloc amarat. Acolo a stat mama. Si pe locul unde era casa, ei au facut curtea unei gradinite. Dar eu nu m-am suparat pe asta. Eu m-am suparat pe o anumita atitudine a fiintei lor. Parintele de acolo, saracu’, m-a invitat sa vin la parohie. Nu m-a invitat sa tin o conferinta. Nici n-ar putea din cauza primarului…”. Daca Puric ar fi actor intr-un film mut, buzele lui stranse ar stoarce perfect indignarea.

Intr-o zi neagra ca un fund de cratita am pornit-o spre orasul Nehoiu. Cladirea primariei era in renovare, asa ca am parcat in fata unei case-vagon si, dupa ce am fost informat ca domnu’ primar nu ma poate primi, dar ca poate vice-primarul, am fost condus in camera Consiliului Local. Acolo, pe un scaun tapisat, astepta cu ochii aposi nea Costica. Intre noi, pe masa ovala a sefilor, femeile colorate din ziarul Libertatea.

“Am obosit de asteptat!”, mi-a zambit batranul cu chef de vorba. “Il stiti pe Dan Puric?”, am intrebat ignorand lamentatia. “Nu”. “Dan Puric, actorul?”. “Nu!”. “Da’ pe doctorul Puric il mai tineti minte?”. Datorita miscarii bruste a batranului, femeile colorate zburau deja prin aer: “Cum sa nu! Sunteti fiul sau?”, ochii mariti si pupilele dilatate pocneau de entuziasm.

Am clatinat din cap, dar povestea era deja lansata: “Cand eram io tanar mi-o dat scutire de concediu medical pe 7 zile, desi eram sanatos, dar aveam nevoie ca-mi faceam casa. Mi-o dat scutirea pentru ca am fost sincer si i-am zis adevarul cand m-o intrebat la ce-mi trebe. Cum sa nu-l tiu minte pe dom’ doctor. Lucra aici la noi la spital, era medic de boli dinlauntru.” Usa s-a deschis si batranul a ramas in urma obosit de asteptare.

Camera in care am intrat avea o soba calda din teracota visinie, o masa cu telefon alb si un viceprimar cu fata rotunda si roz: “Noi n-avem probleme cu domnul Puric. Dumnealui are cu noi, dar pe motive birocratice, p-aci nici n-a prea fost. Vrea sa-i retrocedam terenul casei, dar noi l-am trecut la despagubiri. Acolo e o cresa, sunt niste instalatii de joaca pentru copii, oricat de celebru va ajunge dumnealui n-o sa le desfiintam ca sa-i dam dansului pamantul inapoi.” Viceprimarul m-a rugat sa nu-i dau numele „la ziar”, dar mi-a explicat cum sa ajung la instalatiile de joaca.

Locul casei parinteasti din Nehoiu Foto: HotNews.ro

Strada A.I.Cuza e o fundatura in satul de munte slutit de blocuri si de furnale. La capatul ei povarnit si curbat sta Spitalul Orasenesc si, chiar pe colt, terenul pe care era casa doctorului Puric. Instalatiile de joaca sunt proaspat vopsite, dar pustii. In urma cu 40 de ani, baietii doctorului Puric, Marius (viitorul medic) si Danut (viitorul actor), se dadeau pe aici cu trotinetele lor aduse din Germania.

Una rosie, cealalta albastra. Romi, pustiul din vecini, profita si el de trotinetele nemtesti. Romi este acum om de afaceri si locuieste peste drum de instalatiile de joaca: “Sa-i transmiteti lui Danut ca eu il pot ajuta sa faca o conferinta aici”.

“Taranul roman nu se lasa gandit de gandirea sa, ci se lasa gandit de Dumnezeu. Niciodata romanul, in crunta lui istorie, terorizat de nedreptatile vremurilor pe care le-a trait, nu a strigat: Dumnezeu e mort.” (Dan Puric)

Pana intr-un punct, viata lui Dan Puric nu a avut nimic spectaculos. A plecat din Nehoiu la Bucuresti, unde a facut liceul Nicolae Tonitza. Avea talent la desen, dar el voia sa faca teatru. A dat prima oara la Academia de Teatru si Film si a picat. Avea 18 ani si s-a angajat ipsosar pe un santier din Bucuresti. Muncitorii il trimiteau dupa parizer, dupa tigari, dupa votca. Dupa un an de munca a mai incercat o data la Teatru. De aceasta data rateul a insemnat armata “la batrani”.

18 luni petrecute in armata in perioada regimului comunist erau un calvar, dar Dan s-a invartit si a ajuns sef peste statia de amplificare a UM 01470. Alaturi de el a aterizat la un moment dat un racan, deja student la matematica, pentru care Dan “era un baiat de zahar. Am baut impreuna. Ne-am batut joc impreuna de ofiteri. Era un tip foarte misto. Citea filozofie in armata. Un om care, in armata, putea sa citeasca in dormitorul ala nenorocit Critica Ratiunii Pure, era misto. Era vesel Danut. Un haios, dom’le.”

Racanul din anii ‘80 este acum matematicianul si profesorul universitar Liviu Ornea, unul dintre cei surprinsi de discursul public actual al lui Danut, baiatul de zahar: “Eu l-am cunoscut pe Dan ca pe un om foarte inteligent. Din pacate, a inceput treptat sa se ia prea mult in serios. E periculos cand incepi sa crezi ca faci mai mult decat faci si ca esti mai mult decat esti. A inceput sa investeasca pantomima cu incarcatura filozofica. La inceput ma amuza. Acum ma si enerveaza, ca sare mult peste cal. S-a luat atat de tare in serios. Nu stiu ce se intampla cu el. Chestia aia cu rasul nostru care e de sorginte dacica, cu rasul nostru care e crestin si e diferit de bascalie. Da-o-ncolo… Daca el crede in prostiile astea inseamna ca nu pricepe nimic. Pacat, ca e un om inteligent. Nu e singurul exemplu. De multe ori ai impresia ca unora ar trebui sa li se interzica accesul la biblioteca. Ii sminteste.”

Dupa ce a scapat din armata, Dan Puric a reusit sa intre la Teatru la clasa lui Dem Radulescu. In 1985 si-a luat licenta si a fost repartizat departe, in nord, la Teatrul “Mihai Eminescu” din Botosani. Acolo avea sa inceapa spectacolul.

“Umorul romanesc este de cea mai buna calitate. El are o substanta crestina, nu raneste. Nu are nicio legatura cu bascalia, care este copilul ateismului. Cand faci bascalie, razi de tot. In Romania, totul se bascalizeaza. Umorul iti arata inca o realitate paralela, ca in fizica cuantica. Cred ca el are o radacina dacica, acel ras in fata mortii, pe care nu l-am intalnit la alte popoare.” (Dan Puric)

Salt prin aer, sfichiuire si pac: s-a oprit in poza unei fandari perfecte in fata oglinzilor fixate la perete. Lama flexibila a floretei vibra in prelungirea unui brat perfect rectiliniu. In sala de sport de la subsolul Teatrului National, Dan Puric repeta pentru Don Quijote, spectacolul de pantomima al carui regizor si actor principal este.

“Atentie la pardoseala asta. E criminala, cu pericol de ruptura de menisc. E alunecoasa.” In spatele lui Puric, picioarele a 11 actori erau angrenate in reglarea mecanismului unor articulatii intepenite matinal. Puric si-a sters fruntea cu un prosop galben si apoi bataia ritmata a step-ului a inceput sa se auda: taca-taca-taca-tac. Ritmul s-a dus trepidand prin bucatile de lemn maroniu ale dusumelei pana in varful degetelor actorilor. De acolo a urcat usor in coapsele care s-au intins si, intr-un minut, barbatii rapaiau rapid in podea. “Sa repetati roata; roata, ca de aia repetati; articulatiile!”, si-a rasucit Puric capul fara sa-si opreasca step-ul. Era ora 10.10, in dimineata zilei de 7 decembrie 2009.

Cursuri de pantomima cu Dan Puric Foto: HotNews.ro

In urma cu 25 de ani, cam la aceeasi ora, dar in Botosani, doi adolescenti treceau prin parcul orasului. Pe o banca, cu capul ridicat in zare, un barbat tanar isi unduia, isi legana incetinel o mana in aer.

Unul dintre adolescenti, Vlad, s-a dus glont la el: “Buna-dimineata domnu’ Puric. Ce faceti aici?”. “Ma uit la o frunza si ii surprind miscarea. Uite cum vine vantul si o ia, si o lasa iarasi moale… asa, vezi?”. Dupa ce s-au indepartat, colegul lui Vlad a inceput sa hahaie gros: “Ba, asta-i nebun. Cum adica sa-i surprinda miscarea?”.

Dar imaginea tanarului care statea si incerca sa imite miscarea unei frunze batute de vant s-a intiparit in memoria lui Vlad, liceanul pasionat de teatru, care era pe atunci deja membru in trupa antrenata de Puric. Din aceeasi trupa facea parte si Carmen Ungureanu, viitoarea sotie a lui Puric. Antrenamentele fizice cu actorul venit de la Bucuresti erau foarte istovitoare. Puric le arata tot ce stia si ii incuraja sa mearga inainte si sa dea la teatru. Parintii lui Vlad erau oameni simpli, muncitori.

Intr-o zi, Dan Puric a intrat in casa lor. A inceput sa le explice ca Vlad e talentat si ca trebuie facut orice efort ca sa fie trimis la teatru la Bucuresti. Ascuns dupa o usa, Vlad tragea cu urechea la discutie si spera. O speranta care peste 25 de ani, dupa terminarea Academiei de Teatru si dupa mai multe spectacole jucate in prima trupa infiintata la Bucuresti de Puric, avea sa-i aduca lui Vlad Ivanov rolul domnului Bebe in primul film romanesc premiat cu Palme d’Or la Cannes – „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”.

Taca-taca-taca-tac s-a oprit la ora 10.50, in dimineata zilei de 7 decembrie 2009. Barbatii epuizati au luat pauza, femeile au inceput un flamenco, iar Puric s-a asezat pe un scaun in fata oglinzilor si, cu mainile la spate, a continuat step-ul. Aceasta este practic a treia dintre trupele lui Dan Puric.

Prima, cea din care a facut parte Vlad Ivanov si care a marcat primul succes cu “Pantomimia” s-a destramat natural, fara dureri.

Nu s-a intamplat la fel si cu cea de-a doua trupa, din care facea parte Andi Vasluianu, acum un consacrat actor de film: “Turneul din China, din 2004, a fost momentul care a despartit trupa. Noi am fost o trupa de saraci. Eram si multi si era greu sa luam bani. Atunci am primit o parte din bani in tara, inainte de a pleca, si urmau sa ne dea cealalta parte acolo. Cand am ajuns la Beijing, domnul Puric ne-a zis: “nu mai jucam fratilor, daca nu ne dau banii”. Si am zis da, firesc, e normal. Dar a doua zi a venit si ne-a spus ca ne intalnim la repetitii. Si l-am intrebat: “Au hotarat sa ne dea banii?”. Si a zis: “Nu, dar trebuie sa jucam”. Si am zis: “Pai n-ati spus ca nu jucam daca…?”. Si atunci s-a enervat foarte tare. “Va bateti joc de numele meu? Va bateti joc de Teatrul National?”. Asa a inceput o mare cearta cu toata trupa si atunci el a zis: “Gata, ne despartim”. Ma, si nu era vorba de mercantilism. Eram saraci. Eu mai aveam si altele, dar nu era niciunul plin de bani. Ma, si nu se fac din astea. Plus ca a incalcat un principiu. A spus ceva si apoi nu a respectat ce a spus. E drept ca asta se intampla multor oameni. Dar acolo eu m-am rupt sufleteste. Pe mine m-a durut adanc intamplarea aia”.

Dar Vasluianu stie ca un om e alcatuit din umbre, nu din limpezimi: “Puric este unul dintre pilonii de rezistenta din viata mea si am sa-l respect tot timpul. Ce a facut el este de pus in Rai. Dar mi-am dat seama ca e ceva foarte complicat. Ca si el, eu cred ca arta are ceva spiritual si ca poti sa cureti cu arta. Ma, si noua ni s-au intamplat lucruri! Am simtit asta in spectacole. Chiar coborau ingerii. Era real. Dar asta e ceva atat de personal, e ca un act de dragoste. El a teoretizat totul. De fiecare data cand ii ascult interviurile, pe mine ma sperie. Are atatea citate incat eu nu mai stiu exact cine e Dan Puric. M-ar bucura foarte tare ca el sa se converteasca inca odata la el insusi. Cinstit? Eu chiar il iubesc pe Puric. Chiar daca nu sunt de acord cu exprimarea lui de acum, asta n-are nicio legatura cu ce cred eu ca este el. Pentru ca eu chiar cred ca el e altcineva”.

Din randul intelectualitatii romanesti, Vasluianu il respecta cel mai mult pe Andrei Plesu. In vara lui 2009, intr-un interviu din Adevarul, Andrei Plesu a vorbit fara inconjur despre Dan Puric: “Eu il admir pe Dan Puric ca actor. Domnul Dan Puric a iesit din sfera unde este cu adevarat competent, inalt competent. A facut un sindrom de guru. La cat e de inteligent si de angajat spiritual, as fi asteptat sa-l vad mai smerit, mai aproape de discursul unui marturisitor decat de acela al unui ganditor amator. Dar mai e ceva: domnul Puric a adoptat o strategie pedagogica riscanta. Cand vrei sa educi pe cineva, nu incepi prin a-l flata. Daca vrei ca cineva sa invete ceva, nu-i spui mereu ca n-are nimic de invatat. Or, domnul Puric incurajeaza un soi de legendarizare arbitrara a natiunii, din care rezulta ca ea frizeaza desavarsirea. Atunci la ce bun s-o mai dascalesti? Suntem unici, persecutati de tot mapamondul, singurii crestini adevarati, speranta lumii, gloria speciei! Asta e gandire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui sa faca posibile asemenea analogii.”

S-a facut ora 11.30 si Dan Puric vorbeste cu actorii celei de-a treia trupe: “Voi, peste 10 ani, cand veti fi miliardari si o sa aveti one-man-show, o sa aveti miscarea asta cu morile. Asta nu e coregrafie. Voi lansati imagini, voi aveti substanta pentru ca sunteti actori si actorul e primordial. Ce? Cand faci dragoste stii ce faci? Ii spui: am sa-ti sarut acum, iubito, buza superioara? Voi trebuie sa nu uitati de actor, actorul e primordial. Asta e substanta. Actorul are o anumita intimitate…”, si Puric s-a aruncat cu pofta intr-un lac de citate despre iubire, din Pascal, din Vasile cel Mare, a spus bancuri, au ras actorii, au ras scaunele, a ras jurnalistul, a ras Puric, “Dar nu mai stiu, de la ce dracu’ am pornit?”. “De la mori”.

Si bratele actorilor au inceput sa se roteasca, biciuri peste aer, articulatii fluidizate in sala de sport a Teatrului National. Si Puric mormaia “Imi vine sa bag ceva aici, o pantomima”. “Lasati mainile sa creasca din picioare!”, a strigat Puric printre actorii asudati, “Hai scoateti-le de la spate, sa creasca tensiunea. Lasa pasul, da-l naibii de pas. Asta e bai, genial, ce frumos. Va dati seama ce bogatie va fi, ce imagine fabuloasa sa bagam pantomima in dans? Asta ar fi unic!” si bratele-mori s-au oprit brusc, naucite.

“Foarte tare!”, a strigat cineva, iar apoi entuziasmul actorilor a izbucnit zgomotos. “Hai gata, eu o iau mai moale ca ma doare genunchiul si am si o batatura uriasa”, a spus Puric asezandu-se pe scaunul in jurul caruia s-a format din nou cercul. “A fost un moment de revolutie, simtiti? Ne trebuie vreo 3 luni de repetitii si cand il bagam in spectacol… i-am rupt. Stiti cum zicea Nae Ionescu: Romania e incremenita in proiect. Asta e ceva nou. Publicul intelege secvential, apoi leaga in cap ca laptele. Voi invatati sa povestiti altfel, impingeti energia, comunicati dincolo de text, cuvantul acopera doar 15% din comunicare. Daca imaginea e comunicata cu afectiune, atunci ea se face icoana. Asta e crestinismul, cum spunea parintele Arsenie…”.

Era amiaza zilei de 7 decembrie 2009 si tocmai fusese creata o noua miscare pentru spectacolul Don Quijote.

“Am constientizat ca neamul nostru este in primejdie si ca sunt obligat sa trag semnalul de alarma. Un artist trebuie sa fie si o constiinta publica, macar in vremuri de restriste. Pana sa vina doctorul, incerc sa-mi resuscitez neamul cum ma pricep. Nu stiu daca sunt competent in domeniul asta, dar nu am voie sa stau cu mainile in san. A marturisi este darul pe care ni-l face Cristos.” (Dan Puric)

Cartile lui Dan Puric s-au vandut in peste o suta de mii de exemplare, transformandu-l intr-unul dintre cei mai bine vanduti scriitori romani. Insa cartile lui nu sunt tocmai carti, ci mai curand o colectie de conferinte, interviuri si mici povestiri cu talc. Nici scriitorul nu prea este scriitor, cum recunoaste el insusi, ci mai degraba un orator inzestrat. In ziua in care Puric inregistra emisiunea de Craciun cu Robert Turcescu, am cumparat de pe tarabe ultima lui carte, “Despre omul frumos”. Am gasit-o intre Coehlo si Evenimentul Zilei. Pe coperta, portretul lui in alb-negru, incruntat si sumbru.

Ne-am intalnit in fata unei florarii din Piata Iancului. Acolo locuieste, intr-un apartament de bloc. In drum spre Realitatea TV, am trecut pe langa palatul Elisabeta: “M-a invitat Regele la masa astazi, dar n-am putut sa merg”. Seriozitatea fotografiei de pe coperta ultimei carti? “Am facut-o cand murea mama. In primavara asta. A apucat sa vada poza si mi-a spus: “Ce demn esti, mama!”. Am fost acum cateva zile la dansa. In fata mormantului era o bancuta pe care mai stateam si eu. Au furat-o. De unde atata ticalosie?”

L-am intrebat daca e nefericit. “Un om inteligent nu poate fi fericit. Dar am si eu momentele mele de liniste si pace.”

De 5 ani Turcescu il tot invita in emisiunile de Craciun si de Pasti. La Realitatea TV lucrurile au curs pe repede inainte. Gluma in scaunele inalte de la machiaj, “Ma simt ca un puric intr-un prun”, pupatura fugitiva pe obrazul ras al lui Turcescu, “Sa vii marti la Ateneu, ca am conferinta Despre Iubire. Nu prea mai sunt locuri, dar ma dau peste cap si-ti fac rost”, un sfat vegetal: “Ce-ti face aia mica? Sa-i dai usturoi pentru gripa. Nu vaccin. Usturoi din ala mic de la babe, nu hormonat, mic sa se duca cu bolu’ alimentar”, fruntea stearsa cu un servetel, “Sunt transpirat?” si, in ultimul moment, o perna rosie strecurata sub fundul “...invitatului nostru special de astazi, caruia ii spunem Buna-seara”. Dan Puric intrase deja in casele a sute de mii de romani, aducandu-si zecile de citate iscusit asamblate pentru a demonstra exceptionalitatea neamului romanesc.

“Tot Iimbajul de lemn de la Academia “Stefan Gheorghiu” a fost inlocuit cu limbajul de lemn de la Bruxelles sau de la Harvard. Pentru Comunitatea Europeana primeaza dimensiunea politica, cea sociala, si in ultima instanta cea morala. Omul nostru, nu asta a “super-avea”, romanul, are o dimensiune crestina, sufleteasca. El stie ca socialul si politicul sunt improvizatie istorica, el stie ca nu ele mantuiesc. Poporul roman trimite un Inger de Lumina la Bruxelles, ca ei sa aiba capacitatea sa-l vada si pe celalalt. Pentru ca crestinismul asta inseamna – celalalt!” (Dan Puric)

“Bilete, bilete, avem trei bilete” mi-a soptit in urma cu un an un barbat neras pe trotuarul din dreapta Ateneului Roman. Era o seara de februarie si un morman de oameni astepta sa intre la conferinta lui Dan Puric despre “Omul frumos”. Doar in 2009 Puric avea sa tina peste 30 de conferinte: fie la Cluj, fie la Buzau sau la Timisoara.

Mimul Foto: Claudia Crimu

Ma asteptam ca publicul conferintelor lui Dan Puric despre spirit, despre crestinism si despre neamul romanesc sa fie unul cucernic. Dar audienta era formata din oameni de toate varstele si din toate categoriile sociale. Incepand cu Principesa Margareta si Radu Duda asezati in loja principala a Ateneului, pana la Catalina Matei, studenta de 23 de ani din Prahova, care nu a avut bani sa cumpere un bilet la negru, dar a asteptat finalul pentru a se aseza alaturi de vreo suta de oameni la coada pentru un autograf:

“Imi place de el pentru ca vorbeste despre oameni si despre romani. Spune lucrurilor pe nume si asta ma impresioneaza. E spiritul romanului de care avem nevoie astazi. Nu stim ce este frumos, nu stim ce e binele pentru ca ne luam cu grijile. Dar el stie sa vorbeasca despre asta si oamenilor care nu au atat de multa cultura ca si dansul. Trebuie sa avem demnitate ca romani pentru ca avem o istorie bogata si suntem un popor demn”.

Dupa sedinta de autografe, daca prelegerea se tine in Bucuresti, urmeaza de obicei un bufet la care Puric isi invita apropiatii sau colaboratorii. Invariabil se mananca sarmale grase sau de post, mamaliga si carnati de casa, salata verzulie de vinete sau zacusca cu rosii groase. Invitatii se hranesc domneste, cu degetul mic ridicat.

Dan Puric isi pleaca gura spre bucatele din farfuria de plastic, molfaind cuvintele laolalta cu bucatele: “Ai vazut ce a zis Plesu despre mine? Imi pare rau ca dansul, pentru care am, nu pot sa zic o admiratie, dar un respect, nu a inteles ce vreau eu. Eu privesc lucrul asta cu compasiune. Iti dai seama? Sa vina cineva si sa te surprinda ca tu nu poti sa monopolizezi tot adevarul. E iritabil. Eu nu pot sa monopolizez adevarul. Eu strig lucruri adevarate. Dar adevarul ii apartine lui Dumnezeu. Numai ca pe unii ii deranjeaza vocalizele mele. De ce? Si-au tras in fund o anestezie, mai trag si la altii de 20 de ani, o intelectualitate placuta, de cafenea, de Gambrinus, epicureica, fara niciun fel de deranj. I-ai vazut cumva pe astia arzand, riscand ceva? Totul e de tip argumentativ la ei. Ei nu au probleme cu nenorocitii, ei au probleme cu mine. Ei baga Romania in spatiul dilematic. Eminescu trebuie reinterpretat critic, Noica la fel. In schimb Plesita trebuie lasat liber dom’le, la fel si nenorocitii care au vandut tara. Intelectualitatea trebuie sa aiba dreptate, sa monopolizeze. Eu vreau sa ma lamuresc. M-ai vazut pe mine vreodata scriind ceva impotriva domnului Plesu? Lamurire vine de la <>. Sa murim ca sa inviem din nou.”

Cu cateva saptamani inaintea Craciunului 2009, Liceul Pedagogic Spiru Haret din Buzau si-a sarbatorit ziua in sala de festivitati garnisita cu baloane bleu-roz-albe ramase de la balul bobocilor. Inghesuit intre doua doamne imblanite, pe un scaun rosu si instabil, am fost incercuit din fata de o a treia doamna viguros imblanita: “Bonsoir, draga. Dumneavoastra sunteti domnul cu banii?”.

Eram nedumerit. “Impresarul artistic?”, insista ea. Am inteles ca il cauta pe Stefan Ruxanda, tanarul de 27 de ani, actor si asistentul domnului Dan Puric. Daca mergi la Ateneu, biletul la o conferinta costa intre 100 si 150 de lei. Daca mergi la Buzau, aceeasi conferinta poate fi audiata pentru 40 de lei. La Mizil intrarea este gratuita. Banii sunt colectati intr-un cont special destinat construirii la Aiud a unei manastiri a martirilor din inchisorile comuniste. Este visul lui Dan Puric.

In fata salii pline cu invitati, profesori, elevi disciplinati la parter si chiulangii in picioare la balcon, a aparut directorul Constantin Coman, care purta o cravata bleu cu roz, inspirat asortata la baloane. Vocea ii tremura: „Nu pot ajunge la performantele domnului Puric, un om care imbogateste Filocalia neamului nostru”. Microfonul a parait revoltator si a cedat. Vocea lui Coman nu s-a mai auzit. De la parter au izbucnit aplauze si de la balcon fluieraturi. Pe scena, imbracat complet in negru, aparuse Dan Puric.

Imediat bratele i s-au umplut cu un sirag de covrigi de Buzau, iar o doamna respectabila i-a inmanat un buchet mare de flori „din partea comitetului pensionarelor”. Aproape trei ore Dan Puric le-a vorbit profesorilor si liceenilor buzoieni despre Tutea, despre ideologia neocomunista de la Bruxelles, despre Eminescu, Mircea Vulcanescu, despre destinul neamului romanesc si despre martirii de la Aiud, despre desconsiderarea profesorilor si despre atitudinea crestina.

“Am venit sa va spun despre cat de rusine ne este ca suntem romani. De 20 de ani s-a indus, in special tinerilor, rusinea de a fi roman”. De multe ori repeta fraze intregi din conferintele tinute in alte orase. La final, directorul Coman si, in oglinda, toata sala au tasnit in urale si aplauze cu bratele intinse admirativ catre scena si omul in negru. In spatele salii, sprijinindu-se de usa, cu parul valvoi si imbracat in acelasi pulover in dungi in care l-am vazut de multe ori, statea Stefan Ruxanda, actorul si asistentul.

Aplauda zambitor o conferinta pe care o a auzea a zecea oara: “Multi s-au intalnit cu Dan Puric. Stiu oameni carora le-a schimbat viata desi s-au intalnit o singura data cu el. Sa fiu sincer, a spune ca mie mi-a schimbat viata e prea putin. In credinta mea s-a produs o cotitura mare dupa ce l-am cunoscut, in sensul ca nu mi-a mai fost frica sa ma exprim. Inainte era o credinta intima si pitita, si din cauza ca era ascunsa, era si destul de mica. Intalnirea cu el a fost exact ca si cum ar fi suflat in carbuni si ar fi luat foc”.

Pe scena, Dan Puric multumea pentru aplauze. Nu zambea. Privea serios, undeva peste crestetul multimii fermecate. Era ciudat. Cu doua luni in urma, cand vorbisem intaia oara cu el, imi spusese: “Vino cu mine. Vino si vei intelege ce vreau eu sa fac”. La sfarsitul acestei calatorii nu intelesesem inca ce vrea sa faca, dar intelesesem cum reuseste sa o faca.

E ciudat ca un actor talentat, dar poate nu cel mai talentat actor din Romania, izbuteste sa vanda cele mai multe bilete la Teatrul National din Bucuresti. E ciudat cum un profesor talentat, dar poate nu cel mai talentat profesor din Romania, are la un singur curs de pantomima peste o suta de studenti. E ciudat cum un orator talentat, dar poate nu cel mai talentat, aduce audiente uriase in emisiunile in care este invitat si mii de oameni in salile in care conferentiaza.

Dan Puric este un fenomen. Fascineaza. Dar nu fascineaza prin talent, prin eruditie sau prin genialitate. Nu seduce prin retorica de salvator al neamului in care se amesteca de-a valma misticismul, sociologia, hagiografia si nationalismul sanctificat. Ci prin credinta. In DEX, credinta este definita ca fiind convingere, siguranta, certitudine. Certitudinea lui Dan Puric este crestin-ortodoxa. Fiind o certitudine, ea nu are nuante, simtul masurii sau temeri. Are in schimb putere. Puterea credintei care poate aprinde carbunii multimii. Si care, fiind o specie rar intalnita in lumea de astazi, fascineaza. Si aproape ca nici nu mai e important daca Dan Puric crede in stricaciunea pasapoartelor biometrice, in conspiratiile oculte sau in vaccinurile malefice. E suficient sa creada. Si asta fascineaza multimea.

“Romania trece acum printr-o mare criza dar exista uneori crize care te ridica, exista distrugeri, din punct de vedere crestin, care te inalta. Abia acum poporul roman va fi pus la treaba.” (Dan Puric)

Dan Puric, inainte de spectacol Foto: HotNews.ro

E sambata dupa-amiaza si, peste 2 ore, maestrul Puric are spectacol. Urc si cobor scari, deschid si inchid usi de culise, ajung pe un coridor scaldat in lumina laptoasa si, salvatoare, o doamna imi indica o camera. Usa e larg deschisa. In fundul camerei, imbracat complet in negru, e Dan Puric. Isi tine mainile impreunate deasupra cefei si fata nu i-o vad, aplecata cum este catre genunchi. Nu ma misc. E liniste.

Pe una dintre paginile carnetului meu arde intrebarea: cum s-a petrecut convertirea lui? Omul ridica incet privirea spre mine. Imi arata un scaun. Si mi-e greu sa-i vorbesc despre lucruri atat de delicate.

Dupa 12 ani de casatorie, Dan Puric a trecut printr-un divort. A fost unul dintre cele mai grele momente ale vietii lui despre care nu vrea sa vorbeasca pentru ca trebuie “sa fii foarte atent cand relatezi in presa, pentru ca ea e un suflet si nu stii daca va intelege cand va citi. Oricat de multa dreptate as avea eu, trebuie sa am grija de celalalt. Asa e crestinul, stii?”

Nu, ma tem ca nu stiu.

“Prin 2003 m-am retras o perioada pentru ca am avut niste probleme de sanatate. Cred ca am facut un supra-efort si am facut o astenie. Am avut dureri cumplite de cap. Trei ani m-au tinut. Au fost mai multe lucruri cumulate. Povestea din China face parte din cadere. Asa se intampla, Vlade. Tine minte ce-ti spun eu. Sa nu incetezi niciodata sa faci binele. Dar sa inveti sa fii mai circumspect. De aia tata mi-a zis “Ti-e mila de sarman? Du-i traista.” I-am dus-o si am suportat consecintele. Eu spun care a fost realitatea, dar asta nu inseamna ca-i urasc. Eu ma rog. De ce sa ma razbun eu pe toata chestia asta? Dar dezastrul sufletesc a fost. Cumulativ. A lucrat, a lucrat si s-a spart barajul. Intelegi ce vreau sa spun?”

Incerc sa inteleg, dar daca nu am fost acolo, ma tem ca nu pot intelege pe deplin.

“Am avut o sila cumplita de toate investitiile pe care le-am facut. Numai tradari, ratari… O surpare a fiintei am avut. Cumplit, a fost un cutremur. Un dezgust fundamental. Am facut implozie. Am avut deceptii mari din multe puncte de vedere: cu fosta trupa si cu oamenii in general. Dar n-am iesit eu. M-a scos Dumnezeu. Toata lumea cauta cheia aia: cand am facut eu saltul si m-am convertit? La mine nu e un moment. Eu am crezut intotdeauna in Dumnezeu ca in ceva firesc. Numai ca atunci pesemne s-a deschis si mai mult, stii?”

Asta cred ca-mi pot imagina. Am citit in povestile frumoase cum, uneori, se deschid cerurile.

“Da, da. Si mai mult. Mult mai clar, mai convins. Acum e vorba de o apropiere, e ca o chemare. De atunci s-au inversat raporturile: arta era atunci cel mai important lucru. Acum nu: cel mai important lucru este credinta, pozitia mea in fata lui Dumnezeu, pentru ca de acolo deriva toate. Si arta, si atitudinea si tot ce vrei. Da. A fost o zguduire. Dar a fost una benefica, ca un dar. Si de aia vreau sa nu ma dezic. Pana la sfarsit, pana la ultima secunda, sa nu ma dezic de credinta. Ai inteles?”

Autor:Vlad Mixich

Editor:Sorana Stanescu

Desene de:Claudia Crimu

N.R.: Vara lui 2009. Centrul Bucurestiului, discutie intre doua eleve de liceu in usa unei librarii: „Vezi ca se termina biletele la Puric. Neaparat sa-ti iei si tu, vorbeste cel mai bine despre cine sintem noi, romanii, cu adevarat”. Langa librarie, un afis ce anunta o conferinta despre iubire a lui Dan Puric. De-aici a plecat ideea de a scrie despre Dan Puric. Puric, actorul convertit la un misticism care prinde perfect la generatia tanara in cautare de repere spirituale; conferentiarul acuzat adesea pentru discursul sau cu nuante de inspiratie legionara; in fine, actorul care-si pune talentul incontestabil in slujba mesianismului orientat impotriva modelului occidental, slavind calitatile de popor „ales” ale Romaniei profunde.