Un Popescu si un Stradivarius: interviu cu lutierul roman care a facut cariera in SUA

In Romania, mii de oameni poarta in cartile de identitate numele de Constantin Popescu. Dintre Popestii romani, unul singur este insa stapanul uneia dintre cele mai ravnite instrumente ale lumii: o vioara Stradivarius. Despre secretele lutierilor, despre momentele de lesin ale muzicienilor si despre o colectie uimitoare, veti afla citind dialogul al carui personaj principal este singurul Popescu care are un Stradivarius.

Vlad Mixich: Un lutier pare astazi mai curand un romantic si in orice caz un om lipsit de pragmatism. Reuseste acest mestesug sa satisfaca si sufletul, dar si stomacul?

Constantin Popescu: Raspunsul meu la aceasta intrebare este cu siguranta DA. Un lutier bun are cu siguranta si satisfactii financiare. Aveti perfecta dreptate, „meseria” de lutier este in esenta spirituala si foarte romantica; dar daca faci treaba buna, sigur ca se duce vestea si ai clientela buna.

Noi avem aici doua ateliere, doua locatii, in doua dintre cele mai bogate orase din statul Connecticut, orase care au programe de muzica fantastic de puternice, oferite in scolile publice. Asadar, noi avem un volum de munca si oportunitati de afaceri colosale. In afara de aceasta, suntem singurul atelier intre New York si Boston specializat in instrumente cu corzi si suntem la numai 35 mile nord de New York City.

Meseria de lutier este o imbinare bizar de interesanta intre arta si stiinta, intervenind de asemenea indemanarea si experienta. Insa cel mai important lucru la un instrument muzical este sunetul. Si cred ca aici am din nou un avantaj in fata multor altora: faptul ca sunt muzician ca educatie si formatie. Multi pot avea indemanarea necesara sa lucreze cu lemnul, cu lacurile, dar nu au urechea necesara pentru a ajusta foarte fin sunetul unui instrument, iar muzicienii sunt intr-adevar fiinte foarte sensibile.

V.M.: Si instrumentele sunt foarte sensibile, nu doar muzicienii. Din experienta dumneavoastra, ne puteti spune cine este mai sensibil: muzicianul sau instrumentul?

Constantin Popescu: Instrumentele sunt intr-adevar obiecte de arta foarte sensibile, dar muzicianul este definitiv mult mai sensibil. Muzicianul este cel care „face” un instrument sa sune intr-un anume fel… aceeasi vioara suna total diferit in maini diferite. Interesant, nu-i asa? La fel este si cu arcusurile.

Uneori, nu foarte des insa, admit ca un client sa „priveasca” cum lucrez la instrumentul sau arcusul lui. In aceasta zona exista foarte multi muzicieni cu instrumente foarte bune care isi doresc sa aiba incredere in cine „atinge” instrumentul lor.

Acum ceva vreme, o violonista m-a rugat sa-i permit sa priveasca cum este desfacuta si reparata vioara ei. La un moment dat i-a venit rau… nu este poveste, ci realitate. Se spune ca Paganini a avut nevoie odata de o reparatie urgenta la vioara lui si s-a dus la J.B.Vuillaume la Paris. Vuillaume a trebuit sa-i dea fata jos la vioara, moment in care Paganini pur si simplu a lesinat.

Insa adevarul este ca nu-mi place sa fiu privit. Prefer singuratatea si linistea atelierului. Sunt insa silit sa apelez la astfel de mici derogari din cauza “competitiei”. Sunt cateva magazine de muzica prin imprejurimi, „music stores” sunt numite pe-aici, care vand de la carti de muzica la tromboane, tobe, piane, orice le aduce un profit. Accepta de asemenea instrumente la reparat, pe care dupa aceea le trimit cine stie unde sa fie reparate de cine stie cine, cu cine stie ce fel de calificari.

Din pacate, de multe ori instrumente de foarte buna calitate sunt distruse sau devalorizate, nefiind reparate sau restaurate intr-un mod corespunzator, intr-o maniera profesionista. Dupa parerea mea – ca restaurator – este o crima ce fac acesti indivizi. Dar nu exista niciun fel de legi care sa-i puna la punct…

Cred asadar ca in general muzicienii sunt mai sensibili decit instrumentele. Sunt sigur insa ca exista si exceptii!

V.M.: Ati studiat la celebra Juilliard School. Ce e diferit in atmosfera de acolo comparativ cu scolile de pe batranul continent, sau cu, particularizand, Conservatorul de la Bucuresti?

Constantin Popescu: Eu am un mare respect pentru scoala romaneasca de muzica, scoala care a dat si da in continuare niste valori colosale. Valoarea acestei scoli este incontestabila. Eu insumi sunt un produs al acestei scoli, chiar daca am facut studii post-universitare de specializare aici, in USA.

In 1990 am luat premiul Gary Karr la un concurs international de contrabas solo organizat de International Society of Bassists. Dupa aceea am dat concurs la Filarmonica din New York pentru pozitie de “supliment”, orchestra neavand la data respectiva o pozitie deschisa. Culmea a fost ca am reusit sa intru pe lista lor de “suplimenti” si asa am inceput sa cant cu New York Philharmonic.

In acest fel l-am cunoscut pe principal bassist/seful de partida de la filarmonica si am decis sa ma inscriu la Juilliard pentru specializare si sa studiez cu el. Am dat, desigur, auditie si am fost acceptat.

Programul a fost foarte concentrat pe instrument/contrabas si pe muzica de camera si orchestra. Aceste ultime doua subiecte din pacate cred ca sunt foarte slabe in scoala noastra din Romania, vobind la scala generala. Sunt aproape inexistente, daca as putea vorbi si din experienta mea de cei patru ani petrecuti in Conservatorul din Bucuresti. Se pune foarte mare accent pe solistica si alte discipline: teorie, istoria muzicii, armonie, contrapunct, etc., si nu e nimic rau in asta, dar pregatirea la orchestra si muzica de camera este mult prea dezavantajata, dupa parerea mea.

Nu cred ca diferenta dintre doua scoli ca Juilliard si Conservatorul bucurestean este prea mare. Ambele sunt scoli de elita.

Sa nu uitam insa ca Romania este o tara minuscula in comparatie cu USA si cred ca trebuie sa privim toate aspectele proportional. Juilliard-ul a avut nume de profesori ca Ivan Galamian, Dorothy Delay, Itzhak Pearlman. Exista o anumita traditie, care cred ca e mult mai puternica decat in Romania si o seriozitate care este multiplicata de multe ori…

Cele mai mari nume de muzicieni – instrumentisti, cantareti, dirijori – au venit in America fie ca performeri, fie ca profesori, si multi s-au stabilit aici definitiv. Si uite-asa a avut cine sa duca muzica si traditiile mai departe, din generatie in generatie.

O COLECTIE DE CELEBRITATI

V.M.: Ati avut in colectie instrumente celebre (Amati, Guarnieri, Stradivarius). Ce le face atat de deosebite: cumva celebritatea si legenda din spatele lor? Sau exista cu adevarat un secret nestiut al vechilor lutieri cremonezi?

Constantin Popescu: Am avut si inca mai avem instrumente si arcusuri „celebre” in colectia noastra. Printre ele, avem o vioara Stradivarius care este unica atat prin forma, sunet, cat si prin istoria ei.

Indiferent de miturile si legendele din spatele instrumentelor italiene, in special cele cremoneze, trebuie vazut ce anume le-a facut atat de faimoase si dorite de cei mai mari muzicieni ai lumii. Si raspunsul este incontestabil: sunetul!

Vioara a ramas cu acelasi „design” de cinci sute de ani, nimic nu s-a schimbat in forma, structura, constructie, conceptie in general. Deci cred ca avem de-a face cu o forma „perfecta” din acest punct de vedere. Forma care a fost conceputa si desenata de maestrii italieni din Cremona, cu cinci sute de ani in urma, cu compasul si rigla.

Intre timp, intreaga lume incearca sa-i copieze si nimeni nu reuseste sa realizeze instrumente cu acelasi sunet si aceeasi infatisare…Exista mii si mii de experimente si speculatii facute pe toate continentele lumii, dar fara rezultate satisfacatoare. Lacul cremonezilor a fost studiat la spectro-fotometru. Degeaba.

Nimeni nu a gasit „formula secreta” a lacului facut de Stradivarius. Si nici formula dupa care el isi trata lemnul. Eu personal cred in „secretele” lutierilor italieni, in special cei cremonezi. De altfel, Cremona este un oras absolut fascinant care inca asteapta sa fie redescoperit, cu toate „secretele” lui.

V.M.: Care este povestea Stradivarius-ului din colectia dumneavoastra?

Constantin Popescu: Foarte multi muzicieni din aceasta regiune canta pe instrumente rare: Amati, Guarnieri, Stradivarius, etc. Foarte putini insa sunt proprietarii acestor instrumente. Majoritatea instrumentelor rare apartin unor fundatii sau colectionari care le imprumuta muzicienilor catre folosinta.

Ce este unic la instrumentul nostru este ca are forma de chitara – fara colturi – si ca a apartinut lui Joshua Bell, unul dintre cei mai apreciati solisti in ziua de astazi. Joshua Bell a vandut-o cu cativa ani in urma si si-a cumparat o „noua” vioara, tot un Stradivarius. Vioara pe care o avem noi vine cu certificate de autenticitate de la cei mai mari lutieri ai lumii, incepand cu un certificat scris de Hill & Sons in secolul 19. Din pacate, multe dintre aceste instrumente extraordinare stau „necantate”, pentru ca multe dintre ele apartin unor proprietari care le-au achizitionat ca investitii.

V.M.: Care este instrumentul dumneavoastra favorit?

Constantin Popescu: Instrumentul meu favorit este, bineinteles, un contrabas si are o istorie foarte interesanta. De ani de zile importam instrumente din Italia, in special din Cremona. Lucram cu lutierul Raffaello Di Biagio, unul dintre cei mai talentati lutieri contemporani. El nu a construit niciodata un contrabas si m-a rugat sa-l ajut.

Proiectul a durat doi ani si ceva. Trebuia sa las totul balta aici si sa ma urc in avion, destinatia Cremona. Lucram la contrabas, veneam inapoi in USA, plecam din nou la Cremona, si tot asa. De fapt, constructia unui contrabas este foarte dificila, dat fiind si faptul ca dintre instrumentele cu coarde, este cel mai putin standardizat.

In sfirsit, am terminat proiectul si a ramas ca Raffaello sa trimita instrumentul aici la mine, in USA. Pe scurt, instrumentul nu a fost bine impachetat, izolat, si a ajuns aici la noi cu lacul distrus din cauza caldurii si umezelii excesive. Disperare mare, suparare, nervi… pana la urma i-am refacut lacul, dar asta a fost inca un proiect poate aproape la fel de mare ca si constructia initiala a instrumentului.

Lucrand la un instrument si vazand transformarile de la o bucata de lemn catre un instrument muzical, apare o anumita relatie care este „umanizata”. As putea s-o numesc chiar simbiotica. Asa cum probabil ati auzit, de multe ori instrumentele au numele lor, ca si persoanele.

SECRETE DE LUTIER

V.M.: Cate simturi folositi pentru a identifica momentul in care un instrument e pregatit sa cante?

Constantin Popescu: Trei simturi – tactil, auditiv si vizual – se folosesc de la inceput pana la sfarsit in constructia unui instrument muzical. Lemnul se „simte” mai intai cu mainile, dupa care mai tarziu intervine auzul, placile (fata si spate) fiind acordate la anumite frecvente folosind „tap tones” si urechea.

Nu exista nici un aparat de masura electronic care sa-ti indice cand trebuie sa te opresti din sculptat sau cand sa treci la operatia urmatoare.

Mirosul intervine mult mai tarziu, in timpul procesului de lacuire. Fie vorba intre noi, acesta este un moment foarte „placut” pentru ca multe ingrediente care se folosesc in lacuri miros extraordinar de bine. Mirosul este de asemenea foarte folosit si in munca de restaurator. Instrumentele care au un miros „nesanatos” au de obicei probleme mari.

V.M.: O intrebare poate mai tehnica: de ce se foloseste parul de cal pentru arcusuri?

Constantin Popescu: Parul de cal a fost folosit la arcusuri de sute si sute de ani. Privit la microscop, are un fel de „dintisori” sau iregularitati, care „excita” coarda. S-au facut incercari si experimente cu materiale sintetice, insa fara succes. Parul natural de cal are, de asemenea, o anumita „memorie” si elasticitate pe care materialele sintetice nu le au.

V.M.: Urechea este un instrument de lucru care are de-a face mai mult cu precizia sau mai mult cu intuitia?

Constantin Popescu: Urechea, dupa parerea mea, nu are absolut nimic de-a face cu intuitia. Are de-a face numai cu precizia. Urechea – in sensul in care noi folosim acest termen aici, legat de muzica si instrumente muzicale – este un instrument extraordinar care se formeaza in ani si ani de studiu si de educatie continua. Si care, dupa parerea mea, este de neinlocuit. Auzul – te nasti cu el si sunt persoane care au un auz perfect din nastere. Insa urechea se educa si este un proces foarte foarte lung, poate ca interminabil.

“NU PLECATI DIN ROMANIA!”

V.M.: Despartirea de Romania a fost pentru dumneavoastra o rana greu de inchis?

Constantin Popescu: Cred ca Romania va ramane o „rana deschisa” pentru totdeauna. Imi place foarte mult viata pe care o traim aici, de ce sa n-o spun pe sleau! Nu stiu daca as putea sa ma intorc in Romania, desi am foarte multi prieteni care s-au intors si se simt foarte bine. Intr-adevar, nu e nicaieri mai bine decat unde te-ai nascut…

– Constantin Popescu este un contrabasist care a absolvit atat cursurile Conservatorului din Bucuresti, cat si pe cele ale mai faimoasei scoli de muzica americane, Juilliard School.

– In 1990 a castigat premiul Concursului Societatii Internationale a Basistilor, devenind mai apoi instrumentist in celebra New York Philharmonic Orchestra.

– A facut parte din orchestrele din Connecticut si New Jersey, fiind in prezent membru al Greenwich Symphony Orchestra. Pe coasta de est a SUA, la doar cateva mile distanta de New York, Constantin Popescu a deschis in 1994 doua ateliere pentru restaurarea instrumentelor cu corzi.

– Succesul atelierelor sale a fost dat de un concept inovativ la acea vreme: nu doar lutier, ci si muzician.

– Printre clientii sai se numara New York Philharmonic, Juilliard School of Music, United States Military Academy, Carnegie Mellon, etc.

– In colectia sa de instrumente si arcusuri gasim nume celebre: Amati, Stradivarius sau Sartory.

Carte de vizita Constantin Popescu

Insa dupa ani si ani, cand te intorci in Romania, constati ca lucrurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, tu te-ai schimbat, si e putin deranjant faptul ca nu-ti gasesti locul. Pe de alta parte, aici, oamenii nu-ti sunt atat de aproape si dragi cum iti sunt cei de acasa.

Si cumva, te simti plutind undeva la mijloc, sentiment foarte neplacut de altfel. Imi pare bine ca am plecat din Romania, in sensul ca aici am realizat ce poate acolo n-as fi realizat niciodata. Dar am fost obligat de vremuri, caci comunismul ajunsese la un punct insuportabil, gretos. Unii au putut pleca, altii nu…

Noi – eu si sotia mea – i-am sfatui pe toti tinerii care vor sa plece din Romania, sa nu plece. Lucrurile s-au schimbat foarte mult. Romania are posibilitati uluitoare in toate domeniile si se va dezvolta din ce in ce mai mult. Asa vedem noi lucrurile de aici.

In orice caz, mie imi face mare placere sa ma intorc in Romania si sa-mi revad mama, fratele, vreo doi-trei prieteni. Sunt multe lucruri minunate acolo. Insa iubesc si viata mea de aici, si mi-ar fi teama sa incerc s-o schimb pe altceva.