Interviu cu maestrul Dan Grigore:"Mi s-a propus sa colaborez cu securitatea"

De la un pianist te astepti sa straluceasca doar in sala de concerte. Insa Dan Grigore nu este un simplu pianist, este un maestru al clapelor si in acelasi timp un om al surprizelor. Daca pe scena Dan Grigore impresioneaza prin tehnica si precizie, in acest dialog maestrul ne surprinde cu povesti despre Securitate sau despre muzicienii care jucau fotbal sub gloante. Un interviu Hotnews croit nu doar pentru melomani, ci in primul rand pentru cititorii indragostiti de surprize.

Vlad Mixich: Intr-o epoca a marketingului, numele Dan Grigore a devenit un brand. Lumea vine sa va asculte pe orice vreme si chiar daca prindeti o seara mai proasta, publicul va ovationeaza in picioare. Dauneaza, ajuta sau e indiferent artistului ajuns la deplina maturitate devenirea sa “intru branding”?

Dan Grigore: Eu am o atitudine circumspecta fata de acest fenomen.

Pentru mine prestigiul profesional e una si crearea brandului e alta. De multe ori cele doua nu coincid, sau in orice caz arealul brandului nu se suprapune perfect peste cel al prestigiului. E adevarat ca e public mult in salile mele de concert, dar nu gasesc ca publicul aplauda pentru ca a cumparat bilete la un brand. Eu cred ca publicul concertelor pe care le mai dau aici in Romania, si cant din ce in ce mai putin aici, e un public sensibil la ce fac.

Nu e un public care sa urle de fericire pentru ca a reusit sa cumpere bilete la un brand. Am vazut astfel de fenomene la festivalul Enescu, unde am vazut artisti cu foarte mare reclama care nu au fost la inaltimea reclamei, dar publicul a cazut pe spate. Eu sper ca nu traiesc asa ceva si m-am ferit intotdeauna de asa ceva. Nu am trait niciodata urmarind curenti ascensionali de tip vedetist. Din contra, am luptat impotriva acestui tip de ascensiune.

Daca substanta muzicii mele a fost insotita si de asa ceva, atunci cu atat mai bine. Daca nu, nu. Nu e nevoie de altceva dupa parerea mea.

ENESCU SI OISTRAKH N-AR FI TRECUT ECRANUL

V.M.: Care sunt motivele pentru care ati ales sa cantati mai rar in Romania?

Dan Grigore: Acum da, cant mai rar dar inainte nu puteam pentru ca fiind solist, eram obligat la o anumita norma de concerte pe care trebuia sa o fac.

Intotdeauna am avut grija, chiar si la concertele facute in sali proaste, pe piane proaste, in conditii precare, ca totul sa fie facut cu maxima seriozitate de care puteam eu sa dispun. Si din punctul de vedere al logisticii. De exemplu, o perioada de timp mi-am acordat singur pianul pana cand mi-am dat seama ca pot sa creez un model care va impune colegilor mei acelasi lucru si, va face inutila prezenta unor acordeuri specializati.

Mi-am zis atunci ca eu nu pot sa fac asa ceva si am renuntat la scrupulele acestea. Am luptat din rasputeri pentru pastrarea unei normalitati profesionale, dar cand am vazut ca asta are si efecte secundare profesionale de nedorit, am renuntat.

V.M.: E mai dificil de gasit o astfel de normalitate pe scenele din Romania in prezent?

Dan Grigore: N-as putea sa fac judecati de valoare absoluta.

In ce ma priveste pe mine, conditiile pe care le doresc eu, sunt mai greu de gasit. Acum, la noi, este o adaptare intr-o veselie, o adaptare excesiva la aspectele de marketing ale vietii muzicale, si asta creeaza multe superficialitati si precaritati din punct de vedere profesional.

V.M.: In ianuarie 2007 jurnalistii de la Washington Post i-au propus celebrului Joshua Bell sa cante pe al sau Stradivarius intr-o statie de metrou la orele diminetii.

Mii de oameni au trecut indiferenti pe langa el, doar sapte s-au oprit sa-l asculte. Cum comentati acest experiment?

Dan Grigore: Da, stiu povestea. Eu cred ca exista o cliseistica buna a vietii. Un astfel de cliseu este acela ca fiecare lucru trebuie facut la timpul si locul potrivit. Din pacate, epoca noastra este una a amestecurilor, a derapajelor de tot soiul.

Mancam pe strada, ne dam in baie cu mirosuri de flori, florile miros a chimicale, alimentele asijderea, nimic nu mai e la locul lui. Traim intr-o epoca a substituentilor care a inceput din secolul XX. Aceasta epoca glorioasa a inlocuitorilor traieste acum un apogeu care sper ca se indreapta spre crepuscul. Lumea e obisnuita sa se duca la concert sa vada o vedeta si sa exulte pentru ca a dat bani pe bilet.

Eu am fost la Metropolitan la un spectacol foarte bine reglat din punct de vedere tehnic, cu Cecilia Bartoli, care a avut o evolutie perfecta. Dar tot spectacolul parea reglat dupa ceas, in asa fel incat la ora 11, ei spectatorii, sa fie la supeul de afaceri. Era un spectacol reglat pentru un timp fizic nu pentru un timp artistic. In muzica se petrece ceea ce se petrece in film. Multe filme de arta se fac in afara sistemului.

In muzica exista o generatie care este o generatie de muzicieni mai mult video decat audio. Vengherov, de exemplu, este un violonist perfect dar el este si un actor de televiziune. Vadim Repin este mai putin spectaculos pe video, dar ca muzician este mai interesant decat Vengherov, insa succesul lui nu e la fel de mare pentru ca acum perceptia se face intai pe audio-vizual. Oistrakh n-ar fi trecut ecranul.

Enescu in nici un caz nu ar fi avut succes. Ytzhak Perlman in schimb, din cauza ca are acea infirmitate, a devenit un brand, fiind si un mare violonist. Excelenta maxima nu se confunda intotdeauna cu celebritatea.

V.M.: Va voi reda un citat dintr-o cronica publicata in 1958: “micul Dan Grigore(…) nu se sprijina insa pe o baza serioasa de stiinta pianistica, si canta bucati prea grele.

Va trebui ca indrumatorii lui sa se gandeasca serios la aceasta problema, cu atat mai importanta cu cat se pune pentru un foarte mare talent”.….Autorul este doamna Cella Delavrancea…

Dan Grigore: Eram obsedat inca de pe la 10-12 ani de formatia mea pianistica strict tehnica. Erau profesori care imi spuneau: “nu, n-ai nevoie de tehnica, marea muzica conteaza”.

Bine, marea muzica ca marea muzica dar daca eu nu am mijloacele necesare pentru expresia muzicala, nu voi reusi. Si mai aveam o obligatie fata de mine insumi. Eram constient de avantajul de a avea niste maini foarte mari, maini foarte bune pentru pian, si atunci, in mintea prea-adolescentului de atunci era o logica simpla: daca cu mainile astea nu am sa obtin tehnica cea mai buna inseamna ca e numai vina mea.

Din asa ceva trebuie sa sclipeasca ceva. Am avut asadar o obligatie fata de darurile naturii. Eram constient de talentul meu pentru ca aveam posibilitatea sa ma compar cu altii. Ce spunea doamna Cella nu era chiar atat de adevarat. Era foarte bine ca mi s-au dat piese grele pentru ca intotdeauna am fost obisnuit sa am ambitia artistica de a ma autodepasi. Am fost obisnuit sa nu-mi fie teama de necunoscut, sa nu-mi fie teama de problematica noua pe care mi-o pune o piesa muzicala grea si sa nu ma uit la dificultatea piesei ci sa-mi fac aceasta pofta a realizarii unei piese de care ma simteam atras.

Imi placea o piesa si atunci trebuia sa o fac indiferent ca era grea. Profesoara mea, domnisoara Musicescu, nu a vrut sa ma lase sa cant pe la 15-16 ani concertul nr.2 de Rachmaninov. Eu l-am cumparat de la anticariat si l-am invatat intr-o saptamana. Si am pus-o in fata faptului implinit. De fapt cu acest concert am debutat cu orchestra, si ea a fost prima care a spus ca nu credea ca voi putea canta concertul de Rachmaninov la acest nivel.

Mi-a zis ca l-am cantat si l-am simtit ca un rus…Dar chestia asta, canti muzica ruseasca, sau canti muzica poloneza sau maghiara e o mare prejudecata, o mare gogorita. Muzica poate fi intuita dincolo de orice bariere lingvistice.

V.M.: Cu toate astea ati spus la un moment dat ca “eu fac muzica romaneasca si atunci cand nu cant muzica romaneasca”…

Dan Grigore: Da, asta a fost pe vremea lui Ceausescu cand era un fix cu muzica romaneasca, cand erau niste procentaje care trebuiau cantate, si eu am cantat o data la o ambasada unde am fost rugat sa cant si muzica romaneasca, si nu am vrut sa cant acea muzica romaneasca.

Le-am zis ca daca eu cant muzica clasica atunci luati-o si pe asta ca pe o manifestare a muzicii romanesti: adica aflati cum se vede muzica clasica prin prisma muzicii romanesti. Era o chestie de fronda, sigur ca eram exagerat intrucatva, dar era o demonstratie anume de care aveam nevoie in acele timpuri.

“MI S-A PROPUS SA COLABOREZ CU SECURITATEA”

V.M.: Spuneti-ne povestea neplacerilor pe care le-ati suportat in perioada Ceausescu. A fost o trauma izolarea dumneavoastra din acea perioada?

Dan Grigore: N-a fost propriu-zis o trauma. Trauma este o lovitura neasteptata dar eu m-am asteptat la consecinte pentru ca a fost o atitudine asumata.

Sa nu marsez la acel regim, sa nu-mi aduc obolul la manifestarile cultului de atunci. Eram vizat si chiar amenintat de superiorii mei administrativi de la minister ca refuzul meu poate sa aiba consecinte neplacute, ca pot fi lasat fara contract de munca, dar eu aveam incapatanarea sa spun ca accept acest risc. Apoi, in ‘73-‘74 mi s-a propus sa colaborez cu Securitatea. A fost o propunere foarte civilizata: mi-au spus ca pot sa-mi rezolve toate problemele de ascensiune pe linie de impresariat, de plecare in strainatate.

Mi-au spus ca daca „doriti sa colaborati cu noi veti avea acces la toate lucrurile astea, implicit daca nu doriti, nu le veti avea”. Am inteles si mi-am asumat aceasta asceza din punct de vedere profesional. Sigur ca pentru un muzician genul acesta de obroc e foarte periculos pentru ca e vorba de cariera ta si viata nu iarta, trece. Eu pot spune ca am platit cu aceasta pauza de cariera internationala mantuirea mea ca muzician si ca om.

Acesta a fost pretul. Cred ca daca ar mai fi inca odata as face la fel. Nu ma simt deloc nici pedepsit, nici traumatizat, a fost un lucru constient, mi l-am asumat.Cred ca in miezul fierbinte al acestei atitudini ale mele au stat doua motive: 1.doream sa fiu eu insumi, nu doream sa fiu altcineva decat sunt si gasesc ca viata e prea scurta pentru ca sa ne prefacem ca suntem altceva. Si al doilea motiv era strict profesional.

Mi-era teama ca in momentul in care voi face acesti pasi dincolo de drumul meu, ma voi rataci de mine si imi voi pierde crezul si vocatia. Mi-era teama ca ma instrainez atat incat nu imi voi mai regasi vocatia. Si asta poate ca a atarnat cel mai mult. M-am gandit sa salvez in mine acest dar cu care m-am nascut. Poate daca santajul acesta ma gasea mai necopt, nu eram atat de clar si decis.Dar asa a fost sa fie.

V.M.: Emisiunile de la Europa Libera au avut un mare efect in revenirea dumneavoastra in circuitul concertistic?

Dan Grigore: Decisiva. Imi aduc aminte si acum cu mare emotie acea seara…Eram intr-unul din momentele cele mai de jos ale carierei mele, ma simteam singur, complet parasit de orice fel de sursa de energie pozitiva si am deschis micutul radio din camera cu chirie in care stateam, si acolo vorbea Raluca Bogdan despre impasul meu.

Atunci lucrurile s-au deblocat si am inceput sa respir putin un aer cat de cat mai aproape de meseria mea, sa cant macar in Romania caci nici asta nu mi se mai permitea. Ulterior am putut sa o cunosc pe aceasta doamna si sa-i spun ce uriasa schimbare au declansat cuvintele domniei sale in viata mea. Imediat am fost chemat la Comitetul Central, intrebat ce se intampla…ei erau foarte bine informati, cand ajungeau lucrurile la nivelul acesta incepeau sa aiba grija.

Trebuie sa precizez ca daca am mai putut totusi sa cant pe scenele din Romania pana la momentul Europa Libera, s-a datorat unor doi dirijori care m-au programat cu de-a sila in concertele lor: Emanuel Elenescu si Emil Simon. Ei m-au cerut, altminteri eram programat doar pentru concerte educative, pentru tineri si copii. In felul acesta, le-am spus in gluma, voi ajunge sa redebutez. Am putut asadar canta in tara si in Bucuresti gratie acestor doi dirijori.

V.M.: Ati fost ispitit de gandul de a fugi din tara?

Dan Grigore: Am fost de nenumarate ori dar n-am incercat pentru ca nu m-am simtit capabil sa ma rup de aici. Pe de alta parte aveam si o curiozitate aproape masochista, pe care atunci o socoteam morbida, sa vad de ce ne e data incercarea care ne este data.

Trebuia sa aiba un sens, si pentru mine s-a dovedit a avea un sens profund. Ce mi s-a intamplat mie aici a fost pana la urma o experienta imbogatitoare.

V.M.: Aveti o relatie speciala cu Enescu! Incercand sa facem abstractie de subiectivismul nostru, romani fiind, compozitiile lui Enescu sunt percepute uneori ca fiind mai greu accesibile.

Care e in general reactia audientei din afara Romaniei in fata muzicii enesciene?

Dan Grigore: Este fabuloasa. Am cantat Enescu in China, in Japonia, in Norvegia, in SUA, am cantat Enescu in multe locuri unde era cvasinecunoscut. Si a fost ca o revelatie. Dati-mi voie insa sa las la o parte orice urma de modestie.

Eu cred ca a contat foarte mult in propagarea lui Enescu, faptul ca inainte de 1989 el a fost confiscat de o mana de artisti oficiali, care se laudau ca Enescu si muzica romaneasca in general este apanajul lor. Ei erau muzicienii patrioti, oficial haraziti sa poarte flacara muzicii lui Enescu, fara sa aiba portanta artistica necesara sa faca lucrul acesta. Cu exceptia unor dirijori care au propagat cu succes muzica de Enescu pentru ca aveau forta sa o faca, ca de exemplu Lawrence Foster, cea mai mare parte a muzicienilor romani care isi arogau dreptul de a purta torta muzicii romanesti nu erau haraziti sa poata face lucrul acesta cu succes.

V.M.: Asadar muzica lui Enescu este accesibila doar atunci cand e cantata de maestri?

Dan Grigore: Nu neaparat… Am auzit la concursul Enescu o tanara care a cantat Sonata in Fa diez de Enescu nu neaparat stralucitor de expresiv, dar a cantat-o corect.

Scriitura lui Enescu creeaza tentatia de a canta liber. Si lucrul acesta e foarte periculos pentru muzica lui. El nu a avut prezenta de spirit sa spuna ca Debussy “muzica mea nu trebuie cantata artistic, trebuie cantata exact”. Daca il canti exact pe Enescu, o poarta catre adevarata lui muzica se deschide. Celibidache spunea ca Enescu nu a avut inspiratie cand s-a dus la scoala franceza. Enescu avea nevoie de rigurozitatea scolii germane, el avand un talent magmatic de improvizator, de rapsod.

Cand a spus asta in ‘90 Celibidache, la prima lui venire in Romania dupa revolutie, a fost tratat ca un tradator, cum de a putut sa spuna asa ceva. Se poate insa spune orice despre o mare valoare, nu scade cu nimic daca incepe o discutie critica despre ea, din contra ii face bine. Unei mari valori nu poate niciodata sa-i strice o reevaluare critica. Ea va iesi revigorata dintr-o astfel de discutie.

Din contra daca o lasi in clisee imnice si usor operetistice se ofileste.

V.M.: Sunteti membru in jurii ale unor concursuri internationale prestigioase. De-a lungul anilor s-a schimbat ceva in stilul de interpretare al tinerilor muzicieni? Cum este sunetul unui instrumentist talentat provenit din generatia Internetului?

Dan Grigore: E foarte diferit.

Suna altfel. Influenta tehnologiilor de inregistrare a adus o mare schimbare in modul de a face muzica, poate benefica pana la un punct, dar care a adus si fenomene secundare mai putin benefice. Vorbind de medie, in primul rand se aude o micsorare a prezentei eu-lui interior. Aceasta in avantajul unui design exterior al muzicii. Modul de a contura fraza muzicala, de a aseza sonoritatile, cultul imaginii sonore s-a dezvoltat.

Astfel s-a creat o usurinta in a gandi acest fenomen ca pura imagine sonora si atunci a aparut o mai mare dexteritate in a formata niste profiluri sonore cat mai frumoase, cat mai civilizate si cat mai placute urechii dar nu neaparat mai profunde si mai aproape de o anumita forta de exprimare. FOTBALISTUL DAN GRIGORE

V.M.: Stiu ca va place fotbalul…

Dan Grigore: Il si practic inca…Avem o intreaga “federatie” care cuprinde oameni de la 72 de ani pana la tineri de 25 de ani si jucam impreuna pe niste terenuri din spatele Palatului Copiilor.

In jurul meu si al unui prieten mai in varsta, profesor de vioara la Conservator, s-a adunat un fel de echipa care are la baza tot muzicanti, dar care vin fiecare cu prietenii lor. Jucam duminica pe orice fel de vreme. A fost un moment chiar ridicol: jucam atunci cand in Bucuresti inca nu tacusera gloantele.

V.M.: Inconstienta domnule Dan Grigore…?

Dan Grigore: Nu stiu cata inconstienta era.

Inconstienta mai mare a fost cand am iesit in strada cu copilul de mana si am trecut printre scutieri fara nici un fel de instinct de conservare. Atunci am devenit constient ca de fapt nu se va mai intoarce Ceausescu: cand am vazut ca lumea nu mai avea instinct de conservare. Dupa aceea, pe cand inca se mai auzeau impuscaturi, ne-am vazut de meciurile noastre ca de obicei.

V.M.: Sunteti microbist dar si un artist foarte temperamental. Ati intrerupt concerte pentru ca un copil din randul intai batea din picior. Cu toate acestea publicul nu v-a reprosat niciodata aceste lucruri.

Dan Grigore: Nu era chiar copil, era un adult care batea ritmul, dar il batea prost si asta ma deranja.

Si m-a enervat…nu am intrerupt concertul dar intr-o pauza de replica muzicala, m-am intors catre el si i-am facut semn. Sala nu a inteles despre ce e vorba, si am auzit interpretari cum ca as fi facut semn acordeurului ca toata partea dreapta a pianului e dezacordata.

“REALITATEA TV A PARASIT PROFILUL PENTRU CARE I S-A ACORDAT LICENTA”

V.

M.: Daca dumneavoastra intrerupeti concerte din motive de inadecvare a publicului, de ce nu si-ar intrerupe fotbalistii jocul din motive de violenta fizica si verbala a spectatorilor?

Dan Grigore: Ar fi foarte bine ca jucatorii sa poata sa stapaneasca publicul asa cum un parlit de muzicant poate sa o faca cu publicul lui.

Odata, la un concert de la Ateneu, m-am suparat foarte tare pentru ca toata lumea fasia, scartia si tusea. Am spus atunci la bis: “ tuturor celor care mi-au tusit in timpul fanteziei de Chopin, si au stranutat, le dau urmatorul bis” si am trantit capacul, tranc, si am plecat. Si a venit un prieten sociolog din SUA si mi-a spus ca nu e bine ce-am facut, ca-mi voi pierde publicul. Am zis atunci ca daca asa e publicul, atunci sa-l pierd, sa se duca.

Si la urmatorul concert nu a mai fost nici un zgomot. Si daca s-a mai intamplat ulterior sa fie zgomote deranjante, erau oameni din sala care i-au pus pe aceia la punct. Din fericire sociologul meu nu a avut de data asta dreptate. Pe scena e unicul loc in care o anumita forma de dictatura e necesara. Dictatura cultului frumosului si al adevarului artistic e bine sa se exercite asupra publicului.

Pastrand analogia si proportiile, cred ca publicul unui stadion ar avea nevoie ca un mare fotbalist, cu o mare personalitate, sa faca gesturi din acestea care sa separe fenomenele nedorite de civilitatea necesara.

V.M.: In calitate de vechi membru al CNA, cum apreciati evolutia din 2000 incoace, a programelor televiziunilor romanesti?

Dan Grigore: Am avut intuitia felului in care vor “evolua” televiziunile, catre tabloidizare si senzationalism.

Pana si posturile de nisa dedicate stirilor, cum este cazul Realitatii TV, se tabloidizeaza violent si isi parasesc complet profilul si grila pentru care li s-a aprobat licenta. Acest razboi pentru bani si rating, este un fenomen care in Romania se manifesta inca in forme stridente. Noi avem o piata nepereche…Sunt in jurul nostru tari mai avansate decat noi care au mult mai putine televiziuni, la noi in schimb e o inflatie de posturi, dar nu o impestritare de posturi, ci o reproducere la infinit a cam acelorasi celule de comportament audio-vizual.

Ai impresia uneori ca muti mereu si mereu pe acelasi post. Astept sa vad si eu unul-doua falimente. Atunci voi avea sentimentul ca piata din Romania e adevarata. Deocamdata e piata in sensul vulgar. Eu insa imi voi face intotdeauna datoria de a spune, acolo unde e cazul, ca imparatul e gol. Daca toata lumea insa cade in aceasta conventie de a se preface ca imparatul e bine imbracat, eu tot voi spune ca e gol cand e gol.

V.M.: Sunteti un om perseverent si viata dumneavoastra s-a bazat pe anumite valori solide. Care dintre aceste valori a fost cel mai greu de urmat?

Dan Grigore: Cel mai greu a fost…vorba apostolului…”cred Doamne, ajuta necredintei mele”. Credinta a fost cel mai greu de pastrat dar e si cel mai important lucru.

Credinta este esentiala. Cand descoperi ca ea e de fapt miezul a tot, atunci poate ai descoperit o cale de a te mantui.