Conjuratia imbecililor (de Doru Buscu)

Condamnarea oficiala a comunismului romanesc a facut rost inca de la inceput de cuvinte tari: „Hotule! Chiorule! Betiv nerusinat!“. Cam putin pentru doua milioane de victime, cam mult pentru un presedinte insultat de un senator.

Senator? Da, istoria se distreaza si isi lasa anumite momente nesupravegheate. Atunci se strecoara la microfon fiinte incredibile si neobosite, evadate din bestiarul zilei. Corneliu Vadim Tudor e dovada cu fireturi a acestei faune disponibile si expresia electorala a injuraturii complete de mama.

Din fatalitatea acestui avort s-a nascut spectacolul de zbierate, spume si clabuci care a acompaniat discursul lui Basescu. Cele doua Camere ale Parlamentului reunite in sedinta solemna, Guvernul, regele Mihai, Lech Walesa, Jelio Jelev, Adam Michnik, reprezentantii statelor UE si restul lumii au descifrat cu greu, printre insultele si grohaielile lui Vadim, numele celor ucisi in anii terorii.

Nici macar cei vii, prezenti in sala, n-au scapat mai usor: cu gesturi de dirijor electrocutat, Alcibiade a rascolit ura galeriei raspindite strategic si a bagat in sperieti loja cu patapievici. Ceea ce a lipsit cu adevarat din sala a fost un cameraman de la Discovery: luat din fata pe parcursul crizei, Vadim ar fi completat enciclopedia filmata a tulburarilor psihiatrice.

Discursul presedintelui a reusit sa ajunga la final, dar el va face epoca doar in varianta scrisa. Caci, inainte de a se fi lasat inmormintat cu acte, comunismul a poposit un pic in bancurile cu Bula. Tragedia intinsa pe o jumatate de secol a incaput, luni, cu ajutorul unor canalii, intr-un gag romanesc.

Povestea comunismului nu s-a sfirsit insa aici, fiindca chimia lui complicata inca produce reactii. Avem cadavrul si cosciugul, dar tribul orfanilor ia de buna promisiunea fantomei. Vadim nu e un nebun solitar, ci simptomul unei haite. Un fir vizibil, inmuiat in trecut, leaga solidar o intreaga comunitate de mutanti.

Copiii institutionalizati ai socialismului nostalgic, adoptati neatent de anii ‘90, si-au pastrat intact genotipul chiar daca au facut democratia la seral. Reteaua lor redevine activa ori de cite ori discursul anticomunist se radicalizeaza.

Cind pericolul e anuntat prin trimbita secreta, conjuratii sar din amorteala si redevin avocatii absurdului, deloc jenati ca logica lor a facut burta pe la cantina partidului.

L-am ascultat pe Ion Cristoiu in ajunul Raportului: tuna si fulgera la adresa Condamnarii. Spunea ca s-au scris „sute si mii de carti impotriva comunismului, dar una macar nu s-a scris in favoarea lui“.

Iar acelor telespectatori care s-or fi intrebat, in legitima aparare: „Bun, si de ce sa se fi scris in favoarea lui?“, Ion Cristoiu le-a raspuns: „Macar asa, din spirit democratic“.

L-am ascultat si pe Adrian Paunescu, iesit special la suprafata dupa sase luni. Cu toate ca din arsenalul obisnuit bardul a putut aduce doar masa corporala si putina vehementa, el a raspuns convocarii cu eficienta verificata a mastodontului notoriu.

Ion Iliescu s-a prezentat si el la lupta, cu un monolog slefuit deja in doua orinduiri. Meandrele concretului si sinergia faptelor au incolacit mai multe zeci de minute lista cu morti la Canal si la Sighet. In mintea linistita a batrinului, ucigasii poporului sau pot lua oricind prinzul cu Tezele din Aprilie.

O seninatate la limita nebuniei, o fixitate de film coreean il fac pe Iliescu sa aprecieze sfintele idealuri exact atunci cind isi face cruci la mormintul lui Maniu.

In toiul plenului de luni a picat interventia lui Vacaroiu, presedintele Senatului si cel mai de succes mediocru de la Neolitic incoace. Urmariti-i rationamentul: condamnarea comunismului s-a facut, cica, inca din 22 decembrie ‘89, dar, daca e sa-l condamnam, totusi, mai mult decit atit, atunci el trebuie condamnat MULT MAI MULT.

Inventarul acestei conjuratii retardate e vast si ar cere poate o noua Comisie Tismaneanu. Modelele exemplare stralucesc insa zi de zi si dau predicate retelei din profunzime. Ele sint idolii Romaniei indelung prostite, maglavitii expirati ai saraciei cu duhul. Iar cirdasia cu trecutul se dovedeste inca rentabila: creditul electoral cu buletinul se bizuie pe imbecilii sai.

Conjuratia imbecililor E titlul, in traducere romaneasca, al unei excelente carti de John Kennedy Toole; nu m-am putut abtine sa nu-l folosesc (cititi cartea, e minunata).