Amenintarile semi-previzibile ale Coreei de Nord si reactia nu chiar surprinzatoare a SUA

De peste jumătate de secol. Coreea de Nord trăieşte doar în cercul vicios format din două elemente specifice: teamă-agresivitate. Unul dintre ultimele state comuniste ale lumii, şi cu siguranţă cel cu regimul politic totalitar cel mai represiv şi nemilos, Phenianul are o nevoie disperată de alimente şi alte bunuri din partea comunităţii internaţionale. Economia sa marxistă, centralizată, este totalmente falimentară şi o bună parte a populaţiei trăieşte într-o stare permenentă de înfometare. Dacă aţi auzit fel de fel de „poveşti” despre coreeni care înfulecă scoarţă de copac, frunze şi ciuperci sălbatice, ca pe trufandale, să ştiţi că nu e vorba de simple invenţii ale unor minţi odihnite ci de crunta realitate. Se vorbeşte în şoaptă şi de cazuri dramatice de canibalism. Falimentul economic determină regimul comunist să se izoleze şi mai mult, să devină şi mai isteric şi să caute ţapi ispăşitori în persoana unor state străine. Iar SUA e inamicul par excellence, urmat de Coreea de Sud şi Japonia. Cum să uite conducerea comunistă din Nord că nord-americanii s-au zbătut în războiul din anii 50 ai secolului trecut să mobilizeze ONU şi să aducă trupe ale mai multor naţiuni spre a împiedica unificarea întregii peninsule sub conducerea lui Kim Ir Sen, fondatorul republicii comuniste coreene?

Aşadar, regimul nord-corean nu prea acceptă compromisuri nici în interior dar nici în afară. Dar în schimb cerşeşte ajutoare sau ameninţă ca să le primească. Ţara a devenit un lagăr uriaş în care disidenţii sunt trataţi mai rău decât infractorii de drept comun. Sunt obligaţi să stea cu familiile în lagăre de muncă forţată, iar copiii născuţi acolo au şi ei statut de deţinuţi, singura lor vină fiind că provin din părinţi consideraţi „duşmani ai poporului”. Unii au reuşit să scape şi odată ajunşi în Coreea de Sud, în Japonia sau alte state din zonă (mai puţin China Populară) au povestit în detaliu grozăviile prin care au trecut. Nord-coreenii „liberi” sunt flămânzi şi înfricoşaţi, aplaudă frenetic şi plâng la comandă când moare liderul suprem. Vai de cel sau cea care nu plânge autentic sau nu are glandele lacrimale bogate! Lagărul îi paşte…

Phenianul are o lungă tradiţie în a îşi ameninţa vecinii capitalişti, mai ales ţara-soră Coreea de Sud şi Japonia. Liderul comunist din Nord, Kim Jong Un, care i-a succedat anul trecut tatălui său, cumplitul dictator stalinist Kim Jong Il (1941–2011), se dovedeşte acum la fel de puţin dispus la compromis şi negociere, cu un grad de impulsivitate extremă. Privit la rece, cu detaşare, are faţa unui psihopat autentic. Nu se mulţumeşte cu ameninţări verbale, ci periodic trece şi la intimidări testând rachete peste teritoriile statelor „ostile” şi chiar executând experimente nucleare ilicite. Coreea de Nord este statul care acum în mod deschis dezvoltă tehnologia nucleară, după ce s-a retras din Tratatul de Neproliferare Nucleară – NPT (2003) şi a rupt sigiliile puse de Agenţia Internaţională a Energiei Atomice la instalaţiile sale nucleare. Phenianul devenea astfel primul stat ce se retrăgea din NPT!

Acum însă, Kim Jong Un, pare să fi făcut un pas mai departe: de curând a ameninţat chiar SUA cu represalii nucleare! Cum s-a ajuns aici? La cererea SUA, cei cinci membri permanenţi ai CS al ONU au votat o rezoluţie care înăsprea sancţiunile impuse de comunitatea internaţională contra Phenianului, după ce acesta făcuse în decembrie noi experienţe nucleare subterane. Nordul ameninţă cu atac pre-emptiv SUA şi Coreea de Nord (dar nu uită nici de Japonia când furia atinge apogeul), de asemenea declară că va rupe unilateral acordul de armistiţiu cu Coreea de Sud. O mică precizare: nu există tratat de pace între cele două Coree, doar un armistiţiu ce datează de şaizeci de ani. Nordul a masat grosul trupelor la o distanţă de maxim 100 de km faţă de zona demilitarizată, a îndreptat rachetele spre Sud, aşadar ameninţarea poate părea credibilă…. Dar este oare credibilă sau mai degrabă e un fel de cacialma spre a obţine noi ajutoare şi alte concesii politice? Ameninţarea standard a „nordiştilor” este că vor şterge de pe faţa pământului inamicul. Şi de câteva ori chiar au bombardat insule ce aparţin Sudului (de pildă Yeonpyeong), au tras cu rachete peste Japonia sau au doborât un avion sud-corean ca să arate că nu glumesc. Au atacat şi scufundat nava „sudistă” Dangpo, ucigând zeci de marinari, apoi în 2010 au distrus cu o mină marină nava militară Cheonan.

Culmea ironiei istorice, acum „sora” capitalistă din Sud este pentru prima dată condusă de o femeie (Park Geun-hye), şi nu orice femeie ci chiar fiica unui fost preşedinte-dictator foarte controversat în vremea când „domnea” la Seul (Park Chung-hee 1963-1979). De fiecare dată când este ales un nou preşedinte în Sud, Nordul simte nevoia să vină cu ameninţări şi provocări, ca şi cum ar dori să arate cine este „stăpânul” situaţiei din peninsulă. Ambele state coreene au planuri de reunificare pe termen lung, doar că ele diferă radical în ce priveşte forma de guvernare: stat comunist, cu partid unic şi cu economie centralizată sau stat capitalist, democratic, pluralist. Sudul are deja un minister al reintegrării şi o politică zisă a „razei de soare” prin care doreşte să creeze punţi permanente la nivelul celor două societăţi spre a pregăti reunificarea. Nordul are mai degrabă planuri militare de cucerire şi nu acceptă aparent nici un fel de negociere: dacă va fi unire atunci e musai să se facă pe modelul statului leninist şi sub ochiul atent al „iubitului conducător”, fie acesta Kim Jong Un sau urmaşul său. Mai grav este că Nordul are deja capabilităţi nucleare, rezultat al colaborării cu China şi Pakistan. Nu ştim exact cât de capabil ar fi să le plaseze pe rachetele cu rază scurtă, medie sau lungă şi nici câtă precizie au acestea. Dar cine se joacă cu ameninţările nucleare?

Orice stat presupus a avea arme nucleare beneficiază de o capacitate de descurajare, mai ales dacă potenţialul adversar nu este sigur că poate distruge printr-un masiv atac surpriză (first strike) toate capabilităţile nucleare ale primului, ca să fie sigur că nu va exista un răspuns, o „retaliere”. SUA au oscilat de-a lungul timpului între a considera Phenianul un actor raţional, pe care îl poate îmblânzi prin compromisuri, respectiv un actor iraţional, ale cărui reacţii sunt umorale, imprevizibile şi foarte greu de descurajat. Într-un conflict asimetric între doi actori nucleari, cum e cazul între SUA şi Coreea de Nord, actorul mai slab are tot interesul de a juca rolul „nebunului”, ca să convingă pe cel puternic să nu încerce să îl constrângă, marginalizeze sau pedepsească.

Desigur, decidenţii de la Washington ştiu că Kim Jong Un şi clica sa de tovarăşi stalinişti nu ar risca distrugerea ţării şi propria distrugere ca oameni politici şi fiinţe biologice. Dar nici nu vor să îl împingă spre un gest necugetat, exacerbându-i fricile şi obsesiile. Cu alte cuvinte se tem teribil ca nu cumva Nordul să atace ţinte din Sud, din Japonia sau din alte state vecine, ori chiar să dirijeze rachete către baze americane din Asia. Unii analişti politici americani cred că de fapt nord-coreenii vor un tratat de pace cu SUA, dotat cu garanţii de non-agresiune. Nordul are relativ puţine rachete şi ele sunt destul de vechi, de uzate moral, în nici un caz nu ar avea cum rezista unei replici americane. Aşadar e extrem de improbabil să îşi dorească o escaladare şi un conflict militar.

Nici China, ţara care în 1950 le-a venit în ajutor, nu pare acum dispusă să susţină elanurile arţăgoase ale comuniştilor coreeni. Beijingul dă semne că e iritat de influenţa tot mai mică asupra regimului de la Phenian, care nu mai ascultă ca pe vremuri de sfaturile „fratelui mai mare”, Partidul Comunist Chinez. De aceea, China a votat sancţiunile din CS al ONU. Însă nu ar asista pasivă la un atac americano-sud coreean (eventual şi japonez) asupra Nordului deoarece China nu are nici un interes ca peninsula coreeană să se reunifice sub dominaţia Sudului, cu sprijin american. În decembrie 2012, Nordul a testat cu succes o rachetă intercontinentală, iar analiştii militari vorbesc de un vector balistic ce poate străbate peste 10.000 de km! Însă e probabil că Phenianul nu stăpâneşte tehnologia includerii unor încărcături nucleare adecvate în aceste rachete, care în plus se pare că nu sunt deloc precise. Atunci de ce se tem SUA? În primul rând deoarece au 28.000 de militari în Coreea de Sud şi 40.000 în Japonia, de asemenea forţe dislocate în Guam. Cel mai probabil, Nordul ar ataca oraşele din Sud, folosind artileria, provocând imense pierderi de vieţi în Seul şi nu numai. Iar SUA au obligaţia de a apăra Coreea de Sud şi Japonia, aşadar nu ar putea asista pasive la asemenea acţiuni militare.

În mod aparent surprinzător, Washington anunţa, pe 15 martie, prin vocea lui Chuck Hagel, şeful Pentagonlui, că va plasa încă 14 rachete de interceptare în Alaska (pe lângă cele 26 existente deja) spre a se apăra de agresiunea posibilă a nord-coreenilor, de fapt a rachetelor trase de aceştia. În cuvintele sale „North Korea is engaged in a series of irresponsible and reckless provocations.” Aşadar în Alaska şi California vor fi 44 de interceptori. Un radar suplimentar va fi instalat în Japonia, sporind capacitatea de apărare în caz de atac surpriză comis de Phenian. În schimb Hagel a anunţat că SUA renunţă la a mai instala o nouă generaţie de interceptori SM II în Polonia, exact faza a patra a scutului anti-rachetă european, cea care îi deranja cel mai tare pe ruşi!

James Miller , subsecretar de stat la Departamentul Apărării a încercat să îndulcească pastila amăruie servită polonezilor şi altor est-europeni:

“The prior plan had four phases. The third phase involved the deployment of interceptors in Poland. And we will continue with phases one through three….In the fourth phase, in the previous plan, we would have added some additional type of interceptors – the so-called SM-3 IIB would have been added to the mix in Poland…..We no longer intend to add them to the mix, but we’ll continue to have the same number of deployed interceptors in Poland that will provide coverage for all of Nato in Europe”.

Cu alte cuvinte, Polonia va fi apărată de vechea generaţie de interceptori. Asta teoretic, deoarece americanii nu contenesc să tot spună că de fapt Rusia nu mai e un pericol real. Decizia este una gravă, cu implicaţii strategice şi geopolitice, dar era totuşi previzibilă până la un punct.

În ce fel? După cum se ştie, Obama sugerase deja în discuţiile cu premierul rus Medvedev din 2012 că va accepta unele compromisuri asupra scutului dar după alegeri şi evident numai dacă le va câştiga! Or acum Obama pare că se ţine de cuvânt demonstrând Moscovei că nu o mai vede ca pe un inamic. Politica de resetare (a relaţiilor ruso-americane), lansată cu pompă de Administraţia Obama în 2009, pare să intre într-o nouă fază. Din moment ce Senatul SUA nu poate da garanţii formale Rusiei că scutul nu va fi utilizat contra ei, măcar să fie un scut care să nu provoace reacţii de escaladare din partea Moscovei. Lăsând vulnerabile deliberat părţi din Europa Central-Estică, Washingtonul ar obţine încrederea Moscovei. Acum, din fericire, SUA au spre cine arăta cu degetul. Hagel a indicat deja că Phenianul deţine şi un model de rachetă intercontinentală ce poate fi deplasată motorizat la sol, faimoasa KN-08, aşadar teritoriul american dinspre Coasta de Vest se află teoretic în pericol. Ce e mai important, de câţiva ani SUA îşi deplasează centrul de greutate geostrategică spre Asia-Pacific, unde marea provocare este China, iar o provocare secundară potentă este desigur Coreea de Nord. În aceste condiţii, Rusia devine un posibil partener, chiar dacă unul mai recalcitrant. Însă în nici un caz o ameninţare directă la adresa intereselor americane, aşa încât retorica anti-occidentală a lui Vladimir Putin e considerată un joc propagandistic de consum intern. Pe de altă parte, China este foarte îngrijorată de întărirea scutului în zona Pacificului, aşa că ceea ce câştigă americanii faţă de Rusia riscă să piardă faţă de China!

În al treilea rând, se ştie că de curând administraţia Obama a aplicat “sechestrarea/sechestrul” (sequester), mecanism de reducerea brutală a cotei de bani alocată tuturor ministerelor si agenţiilor guvernamentale în SUA. E vorba de tăieri automate, adânci, ale bugetului federal, spre a redresa deficitul bugetar imens. Bugetul apărării va cunoaşte şi el reduceri semnificative, de aceea devenise evident că se va încerca şi o reducere a cheltuielilor legate de scut. Practic presupun că s-a speculat acest eveniment nedorit dar previzibil – o nouă ameninţare din partea Coreei de Nord – spre a se trece la o reducere financiară şi la o modificare a planului scutului. Aşadar un pretext excelent pentru SUA spre a face economii şi a detensiona semnificativ relaţiile cu Rusia! În ceea ce priveşte Polonia, ea oricum nu poate părăsi sistemul euro-atlantic de securitate şi parteneriatul strategic cu SUA, neavând cu ce le înlocui. Că doar nu va încerca să transforme Grupul de la Vişegrad într-un mini-NATO la fel de eficient ca cel original, nu? Iar UE nu e defel capabilă să se substituie NATO. În ceea ce o priveşte, România momentan nu a avut de suferit de pe urma “remodelării” planului de formare a scutului anti-rachetă, deoarece instalarea interceptorilor la Deveselu rămâne bătută în cuie. Cel puţin deocamdată.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro