America, cultura violentei si nevoia de dusmani

Ceea ce este cel mai fascinant la Statele Unite, din perspectiva unui european, cel puţin, costă în cultura violenţei. Retorica despre libertate pe care o inhalăm de la cele mai fragede vârste este dublată de această brutalitate-adjectiv constant pe care îl regăsim în limbaj, filmele de la Hollywood, muzica rap, în existenţa celui de-al Doilea Amendament sau în statutul SUA drept primul vânzător de armament din lume. Pentru un european, mai ales cetăţean al Uniunii, libertatea are printre conotaţiile sale majore pacea, stabilitatea socială. Europenii par să îşi definească libertatea mai ales în sensul negativ al termenului (dacă e să facem apel la gândirea lui Isaiah Berlin): adică drept protecţie împotriva intruziunii statului, infracţiunilor, poluării, discriminării pe piaţa muncii şamd Modelul social-liberal european pare calat pe extinderea sferei libertăţii negative la zona muncii (locul de muncă văzut ca proprietatea privată!)[1] şi încearcă cu disperare menţinerea competitivităţii fără a diminua protecţia unei populaţii diverse dar pe cale de îmbătrânire. Modelul american, retortă a unei naţiuni de imigranţi, cowboy şi întreprinzători este mult mai tolerant la schimbare. Ideea că riscurile sunt inerente într-o lume în care nimic nu e de-a gata (there is no free lunch) nu mai are nevoie de explicaţii în saga nord-atlantică. Inclusiv securitatea! Dacă în apusul nostru crearea statului naţional modern a presupus monopolizarea violenţei de către o autoritate centrală, în America, acolo unde statul şi-a extins prerogativele mult mai greu, apărarea revenea populaţiei care îşi căuta un rost pe frontiera necunoscutului. Amendamentul II ce dă cetăţenilor dreptul de a purta armă a fost redactat atât pentru a preveni extinderea puterii guvernului de la Washington dincolo de limitele dorite de cetăţeni şi pentru a-i proteja pe cetăţeni de semenii lor sau de pericolele exterioare, cum erau spaniolii şi triburile indiene.

Practica descrisă mai sus s-a menţinut până în zilele noastre, deşi vremurile puritanilor de pe Mayflower şi ale lui Andrew Jackson au apus de mult.

De ce aşa?

Vom căuta explicaţia acestei culturi a violenţei pe două paliere: 1) primul este juridico-filozofic şi are legătură cu mitul Frontierei şi al excepţionalismului american iar celălalt-> 2) vorbeşte despre forţa lobby-ului de armament.

I.Spiritul puritan între condamnare şi mântuire

Nu putem explica fiziologia istoriei americane concentrându-ne pe simpla povestire a evenimentelor fără a avea în vedere semnificaţiile religioase şi ideologic ale acestora. Coloniile americane au fost create prin valurile succesive de imigranţi protestanţi (de diferite versiuni) europeni, cu o majoritate anglo-saxonă însă. În ciuda diversificării confesional-etnice de mai târziu, republica americană a fost şi rămâne până astăzi un produs al civilizaţiei britanice, cu tot ce derivă de aici.

Scăpaţi de persecuţii, protestanţii sau puritanii vor căută să înceapă o viaţă nouă, una care să oglindească valorile biblice în nordul Atlanticului. Departe de a fi un paradis liniştit, noul lor cămin se dovedea cel puţin la fel de dur precum metropolele pe care le părăsiseră. Adversităţile materiale, atacurile amerindienilor, concurenţa imperiilor rivale Angliei (Franţa şi Spania) întreţineau în sufletele nou-veniţilor ideea că sunt subiecţii unui examen continuu pe care trebuie să îl treacă în drumul spre mântuire.

La data obţinerii Independenţei-sfârşit de secol XVIII- coloniştii americani dezvoltaseră un simţ vag al identităţii. Cunoscutul istoric şi jurnalist neoconservator Robert Kagan ne vorbeşte despre o tânără republică expansionistă şi conştientă de rolul ei în lume, departe de imaginea clasică a unei comunităţi anglo-atlantice timide şi izolaţioniste.[2]’Naţiunea periculoasă’, după expresia aceluiaşi Kagan se lăsa ghidată de două crezuri: cel al excepţionalismului şi cel al frontierei. Primul oferea principiile iar celălalt direcţia. Mitul excepţionalismului american vorbea despre faptul ca America reprezintă o realizare cu totul inedită pe Pământ, întrupare a Ierusalimului din Vechiul Testament şi care are datoria de schimba întreaga lume (prin exemplu, ca o ’cetate pe o colină’/ sau prin intervenţie directă, militară). Mitul Frontierei, repetat ad nauseam prin genul Westernului a căpătat trei semnificaţii, după cercetările lui Richard Slotkin, profesor de literatură americană: 1) direcţia de extindere spre vest, pentru a îngloba întreg teritoriul dintre Atlantic şi Pacific; 2) trecerea de la o societatea agrară, pastorală către una industrială şi 3) drumul etico-religios pe care fiecare cetăţean/credincios trebuia să îl facă printre greutăţile vieţii.[3] Cele trei semnificaţii se vor contopi în repetate rânduri de-a lungul marilor decizii de politică externă. În relaţiile cu republicile surate din America Latină, participarea în războaiele mondiale din Eurasia, intervenţiile din Vietnam sau Irak va persista mereu, ca un halou, ideea că este de datoria Statelor Unite să restabilească binele în lume şi să aducă teritoriilor ocupate de trupele americane pe un anumit traseu al dezvoltării socio-economice.

Astfel, împletirea între experienţă şi apetenţă, între istorie şi religia colectivă au forjat sufletul american drept unul în căutare de duşmani, în căutare de monştri de ucis, după expresia lui John Quincy Adams, al doilea preşedinte al ţării.[4]

Două afirmaţii, rostite la distanţă de peste 200 de ani mi se par relevante pentru cele de mai sus:

“The tree of liberty must be refreshed from time to time with the blood of patriots and tyrants.” [5]Thomass Jefferson, al treilea preşedinte american (1801-1809) şi principalul autor al Declaraţiei de Independenţă

“I’m running out of demons, I’m running out of villains. I’m down to Castro and Kim Il Sung.”[6] Colin Powell, Şef al Statului Major în timpul preşedintelui Bush Sr

Din cele de mai sus nu trebui dedusă o istorie idealizată a Statelor Unite. Am convenit însă să schiţăm modul cum psyche-le naţional a modelat acţiunile individuale şi colective. Protestantismul, cel puţin în versiunea sa nord-atlantică a reuşit să îmbine fervoarea religioasă cu efortul de a îmbunătăţi lumea materială.[7] Nu are aici rost să recapitulăm întreaga literatură de la Max Weber încoace care studiază compatibilitatea calvinismului cu capitalismul..

Avem aşadar o lume în care Iuda Iscarioteanul şi Iisus rămân împreună până la final iar Bobby Ewing nu este întotdeauna opusul lui J.R.

II. Militarism şi materialism

Înainte de a vorbi despre ultracontroversatul Amendament II din Constituţia SUA ar trebui să facem un detour prin tradiţia britanică şi să spunem că posesiunea individuală de arme a fost o cutumă milenară. Ba chiar regii englezi o încurajau, pentru a avea o populaţie pregătită în eventualitatea unei invazii sau campanii militare. Henric VIII a obligat familiile engleze să îşi educe copiii în arta tragerii cu arcul, legea fiind prevăzută şi cu o amendă în cazul nerespectării ei.[8] De abia în 1671, pe vremea lui Charles II se emite o interdicţie a purtării de arme de către toţi cetăţenii englezi cu excepţia nobililor. Motivul era concurenţa pe care clasele inferioare le-o făceau aristocraţilor în ceea ce priveşte vânatul.[9]

La momentul 1776 miza coloniştilor americani era dublă: obţinerea independenţei faţă de coroana britanică şi crearea unui regim politic mai egalitar decât cel împotrivă căruia se lupta. Amendamentul 2 devenea unul din mecanismele legale, constituţionale prin care se dorea împiedicarea unui stat foarte puternic sau a unui tiran. (Jurişti discută şi astăzi modul de interpretare al textului amendamentului. Unii susţin că Amendamentul secund garantează dreptul de posesiune individuală, alţii, adepţi ai unei versiuni comunaliste cred că scopul amendamentului avea sens doar raportat la crearea unor miliţii şi numai în caz de pericol public).[10]

O altă temă sincronă ascensiunii hegemoniei americane şi în relaţia cu posesiunea armelor a fost aceea militarismului. Discuţia a început să prindă contur încă din secolul XIX când marina americană înfigea steagul înstelat în America Latină sau Asia. Ea a devenit tot mai centrală de abia cu al doilea război mondial continuând cu Războiul Rece până spre zilele noastre. Articolul lui Harold Lasswell din 1941: ”Cine îi păzeşte pe gardieni?” readuce frica de pericolele unei armate permanente împotriva căreia avertizau Părinţii Fondatori.[11] Lucrarea lui C.Wright Mills: ”Al III-lea război mondial” (1954) sau discursul de adio al preşedintelui Eisenhower[12] acompaniază naşterea unui complex militaro-industrial (CMI) alături de credinţa multor americani că republica a fost înlocuită de o oligarhie militaristă.

Simptomatica puterii CMI-ului se vede nu numai în bugetul exorbitant alocat apărării sau în exportul de armament (primul din lume) dar mai ales în sinergia la nivel domestic dintre practicile militariste, universităţi, mass-media sau industria filmului. Poate că nimic nu rezumă mai bine cele de sus ca anatomia NRA- Asociaţia naţională a Deţinătorilor de Arme. Fondată în 1864 Asociaţia are circa 4 milioane de membri şi conexiuni oţelite cu producători de arme şi cu diferiţi congresmeni. În 2004, ca urmare a lobby-ului viguros al NRA Congresul a încetat interdicţia din 1994 de a vinde arme de asalt. Un an mai târziu Congresul a pasat o lege prin care producătorii şi distribuitorii de armament primeau o serie de imunităţi legale. Unul dintre cei mai generoşi sponsori este MidwayUSA, producător de muniţie şi arme de asalt similare celor folosite de Adam Lanza, ucigaşul de la Newtown, Connecticut, decembrie 2012.

Dincolo de figurile de directori executivi relativi obscuri publicului larg, prezenţa unui Charleton Heston- fost preşedinte al NRA, de altfel asigură acea sinergie sine qua non menţinerii influenţei sociale.[13]

În spiritul obiectivităţii trebuie menţionat că peste 70% dintre membri NRA sunt în favoarea unei legislaţii mai restrictive a armelor, conform unui sondaj din 2011, doar că vocile lor sunt amortizate de marii afacerişti din domeniu.[14]

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro