Amnezia comunista (II)

Romania se numara printre tarile foste comuniste in care dupa 1989 amnezia comunista s-a dovedit aproape totala. In ce-i priveste pe intelectuali, explicatia o gasim mai ales intr-o rezistenta a lor ca si inexistenta la comunism si, desigur, in constiinta culpei pentru acest fapt.

Clasa politica? Daca dupa 1989 ar fi acceptat un „proces al comunismului“, Ion Iliescu si tovarasii sai ar fi pierdut de mult puterea. Atitudinea „Opozitiei democratice“ are si ea explicatiile ei. M-as opri la un singur exemplu, la cel al ministrilor Justitiei asociati respectivei „Opozitii“.

Atunci cand liberalii au intrat la guvernare, alaturi de FSN, in 1991, a existat o mare asteptare ca Mircea Ionescu Quintus, el insusi fost detinut comunist, va face ce trebuia facut. Ce s-a intamplat stim bine. Iar astazi stim bine si de ce s-a intamplat astfel – d-l Quintus a fost un colaborator foarte devotat al Securitatii.

Inaintea sa, un alt „democrat“, Victor Babiuc, a facut si el tot ce a putut ca arhivele sa ramana inchise si nimeni sa nu raspunda pentru ororile comunismului (Babiuc a fost magistrat in anii 60, apoi profesor la „Stefan Gheorghiu“, pentru ca recent sa avem indicii ale colaborarii sale cu Securitatea, inclusiv in cazul lui Paul Goma).

Un alt „democrat“, liberal si el, Valeriu Stoica. In guvernarea CDR, nici el nu a facut absolut nimic (din CV-ul d-lui Stoica retinem ca in regimul comunist a fost judecator mai mult de un deceniu).

Saptamana trecuta, m-am referit la Rezolutia PPE de condamnare a comunismului. La putin timp dupa ce a fost adoptata Rezolutia, in februarie anul acesta, PNTCD a anuntat un numar de masuri intampinand initiativa PPE. De atunci nu s-a mai intamplat nimic.

Fapt cat se poate de greu de inteles, dar explicand, probabil, inclusiv de ce sustinerea pe care partidul o are din partea PPE a devenit in ultimul timp tot mai formala.

La 14 ani de la lansarea „Proclamatiei de la Timisoara“, Societatea Timisoara a anuntat si ea infiintarea unui Centru de Investigare a Crimelor Comunismului, in a carui activitate urmau sa se implice presedintele AFDPR Ticu Dumitrescu, Horia Patapievici, Radu Flipescu (liderul GDS) si istoricul Marius Oprea. Nici despre asta nu s-a mai auzit ceva.

Preluand conducerea PNTCD, dl Ciuhandu a vorbit despre militantismul anticomunist ca despre o prioritate a programului politic al partidului. Ca raspuns, s-au auzit imediat voci incriminand „o politica desueta si contraproductiva“ (sau „revansarda“, cum i-a luat gura pe dinainte pe securistii de la Romania mare).

In ziua Congresului PNTCD, ura fata de acest partid si anticomunismul anuntat a fost foarte vizibila intr-un „reportaj“ de la „Realitatea TV“, in care discursul excelent al noului presedinte a fost complet ignorat, fiind prezentat in schimb un interviu cu vanzatoarea de la bufetul salii Congresului – o femeie agramata, normal, lalaie si plina de untura in barba.

La asa ceva vor trebui sa se astepte dl Ciuhandu si colegii lui, sa fie foarte antipatici comunistilor si securistilor. (Desigur, daca vor fi consecventi, cum mi-ar placea sa sper, cu istoria partidului lor.) Apropo de PNTCD, este neindoielnic ca un mare merit in cultivarea atitudinii anticomuniste ii revine lui Corneliu Coposu.

Succesorii sai la conducerea partidului trebuie sa-i fie recunoscatori inclusiv pentru acest fapt. In acelasi timp, insa, ei au obligatia sa rascumpere atitudinea gresita si nedreapta a lui Corneliu Coposu fata de una dintre cele mai reprezentative figuri ale anticomunismului romanesc, Paul Goma.

In anul 1977 si in perioada urmatoare, fostul presedinte taranist a impartit suspiciuni cu privire la actele de curaj ale lui Goma, pentru ca in 1995 sa-l atace atunci cand acesta si-a anuntat intentia de a candida la Presedintia Romaniei.

Cine si din ce cauze nu vede deloc cu ochi buni militantismul anticomunist e o chestiune prea evidenta ca sa mai fie nevoie sa mai insist aici. Si totusi, asa cum simt eu lucrurile, mai devreme sau mai tarziu o judecata a comunismului tot se va face. Totalitarismul comunist a fost o crima cu consecinte mult prea dramatice ca sa poata fi amnistiata vreodata.

Dar anticomunismul nu are numai o miza tinand de trecut, ci si una tinand de prezent si de viitor. Vorbind despre Romania, marea nesansa a acestui deceniu si jumatate, de dupa 1989, a fost tocmai mentinerea la putere a comunistilor si Securitatii.

Mai concret, ca un exemplu, mi se pare important ce fac pentru istoria trecuta intelectuali precum cei de la Academia Civica, dar indeajuns pentru prezentul si viitorul nostru comun, grevate atat de nefast, dupa 1989, de regimul comunisto-securist al lui Ion Iliescu. Un regim caruia, amara constatare, mai nimeni nu-i mai spune pe nume.