ANALIZA Tomos ante portas: un scurt ghid al independenței Bisericii din Ucraina

(PARTEA I: Clarificări istorice și acțiunile Constantinopolului)

de Alya Shandra[1]

Pe 11 octombrie s-a încheiat în Istanbul întâlnirea sinodului Patriarhiei Ecumenice. Desfășurat pe durata a trei zile, sinodul a reconfirmat faptul că Ucraina este pe cale să obțină independenta eclezială față de Moscova, vindecând astfel schisma care a ținut divizată timp de treizeci de ani a doua cea mai numeroasă națiune ortodoxă.

Deși președintele Poroshenko a anunțat triumfal că în urma întâlnirii a primit mult așteptatul Tomos de autocefalie pentru Ucraina, sau un decret pentru independența Bisericii – afirmație care a circulat și a generat mult entuziasm în Ucraina, totuși, aceasta nu este adevărată. Într-adevăr, pentru Ucraina, independența Bisericii Ortodoxe este acum o întrebare de „când”, nu de „dacă”, mulți având convingerea că Tomosul va fi acordat chiar cu prilejului acestui sinod. Cu toate acestea, decizia luată recent în Istanbul, locul de reședință al patriarhului ecumenic, este mult mai nuanțată. Presa Euromaidan explică cum s-a ajuns la această idee și ce urmează pentru Biserica Ortodoxă din Ucraina.

Ce s-a întâmplat?

Patriarhul ecumenic Bartolomeu, purtător al titulaturii de „Patriarh al Constantinopolului” (demnitate acordată datorită rolului jucat de capitala Imperiului Bizantin, ca centru al lumii creștine pe perioada existenței Imperiului), lucrează în vederea acordării autocefaliei Bisericii ucrainene, ceea ce pentru Kiev înseamnă independența bisericească față de Moscova. Acest proces a început în 2016 atunci când Parlamentul ucrainean a solicitat patriarhului Bartolomeu acordarea autocefaliei.[2]

Acestă solicitare a fost grăbită de războiul nedeclarat al Rusiei împotriva Ucrainei, întrucât una dintre cele trei Biserici Ortodoxe ale Ucrainei, respectiv singura recunoscută și legitimată de restul lumii Ortodoxe – Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhatului din Moscova (BOU PM) – este sub jugul Moscovei. Această Biserică este masiv folosită ca un instrument al influenței geopolitice a Rusiei asupra Ucrainei și, totodată, ea este unul dintre stâlpii „lumii rusești”, un concept neo-imperial prin care Rusia obișnuiește să-și extindă influența și să se opună Apusului. În același timp, în Ucraina mai există încă două Biserici: Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhatului din Kiev (BOU PK) și Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană (BOAU). De remarcat că acestea sunt considerate de către cele 15 Biserici autocefale din lume, drept schismatice.

Toată această conjunctură reliefată mai sus se găsește acum într-un proces de schimbare. Anunțul publicat la data de 11 octombrie[3] de sinodul reunit în Istanbul aduce Ucraina cu un pas mai aproape de momentul obținerii unei Biserici Ortodoxe canonice, marcând în același timp și finalul unei epoci de izolare religioasă a milioane de credincioși din Ucraina.

În Ucraina sunt mai multe Biserici Ortodoxe. Care sunt diferențele dintre ele?

Totul pornește din 1240, când invazia tătaro-mongolă a devastat partea centrală a regatului Rusiei kievene și a împărțit patrimoniul ei între cele două principate nou apărute: Moscova și Lituania-Polonia. Biserica Rusiei kievene care a făcut parte integrantă a Patriarhatului Ecumenic a fost, de asemenea, împărțită. Partea Moscovei s-a desprins și a devenit Patriarhatul Moscovei. În 1686, Patriarhatul Ecumenic a fost de acord să cedeze mitropoliei kievene partea sa de Lituania-Polonia pentru a fi administrată de Biserica Moscovei, sub anumite condiții. Această parte este astăzi Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhatului din Moscova, în fruntea căreia se află în prezent mitropolitul Onufrie, fiind subordonată Bisericii Ortodoxe Ruse, dorind și ea, de asemenea, să-și obțină autonomia.

După invazia tătaro-mongolă care a devastat Kievul în 1240, Biserica kieveană s-a împărțit în două: O parte a dus la fondarea Bisericii principatului moscovit proaspăt apărut, care s-a dezvoltat apoi în Biserica Ortodoxă Rusă (cu alte cuvinte, Patriarhatul Moscovei).

În 1917, la scurt timp după începutul destrămării Imperiului Țarist, Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană (BOAU), condusă de Vasyl Lypkivskyi, este proclamată în 1921 la Kiev, ca autocefală. Ulterior acesta este desființată de noul guvern bolșevic ucrainean, urmând ca din 1990, BOAU să renască, fiind condusă din 2015 de către mitropolitul Macarie.

În 1991, după proclamarea independenței Ucrainei, mitropolitul Filaret, cel care a condus BOU PM până la momentul respectiv, a proclamat unilateral autocefalia față de Patriarhatul Moscovei – mișcare care nu a fost susținută de toți cei din BOU PM și nici de Patriarhatul Moscovei. Cu alte cuvinte, nu a fost tolerată de Biserica Ortodoxă Rusă. În 1992 a fost fondată Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhatului din Kiev (BOU PK). Aceasta este condusă și în prezent, de patriarhul Filaret.

Prin urmare, Macarie și Filaret au fost anatematizați (excomunicați) de Biserica Ortodoxă Rusă. Aceasta înseamnă că ei și Bisericilor lor nu au primit recunoașterea din partea lumii Ortodoxe existente. Doar BOU PM este în comuniune cu celelalte Biserici Ortodoxe.

Aceste trei Biserici au aceeași doctrină, dar din punct de vedere administrativ formează entități diferite. Deși BOU MP se mândrea cu cel mai mare număr de parohii și eparhii (12,064 parohii vs. 4,807 ale BOU PK și 1,048 ale BOAU), numărul de credincioși s-a diminuat cu repeziciune. Conform ultimului sondaj din 2018 (Razukov poll)[4], 28,7% dintre ucraineni au spus că aparțin BOU PK (în cifre 8,7 milioane de oameni), iar 12,8% aparțin BOU PM (3,8 milioane de oameni). Un număr semnificativ de oameni – 23,4% – au spus că sunt doar „ortodocși” (7,5 milioane), fără a se identifica în mod special cu o Biserică.

Ce s-a întâmplat în Istanbul?

Sinodul[5] a luat mai multe decizii (comentariile noastre sunt marcate cu litere italice):

1. A spus că va acorda Bisericii Ortodoxe din Ucraina autocefalia,  fără a preciza cu exactitate când.
2. A reînființat o stavropighiea Patriarhiei Ecumenice în Kiev. O stavropighie reprezintă un locaș de cult ortodox (biserică, mănăstire) care nu este subordonată ierarhului locului, ci direct patriarhului ecumenic și se bucură de drepturi speciale – un fel de centru reprezentativ. Patriarhul ecumenic a fondat o astfel de stavropighie înainte de 1686, după care Patriarhia de Moscova a dobândit acest drept. La ora actuală nu există stavropighii ale Patriarhatului Ecumenic în Ucraina, astfel că nu este destul de clar la ce se referă această decizie mai exact. Poate că pregătește terenul pentru înființarea unui astfel de așezământ, în viitor.
3. A ridicat anatema pe care BOU PM a pus-o pe conducătorii BOU PK și pe BOAU, Filaret și Macarie, și i-a reașezat în  demnitățile lor ierarhice. Asta înseamnă că de la 11 octombrie, cele două Biserici, care până acum erau considerate „necanonice” și ilegitime, sunt de acum parte a familiei Bisericii Ortodoxe.

Teritoriile canonice ale Bisericilor Ortodoxe autocefale. Photo: orthodoxwiki.org.

Aici, patriarhul ecumenic ca „primus inter pares” și-a folosit dreptul de a primi apelul altor membrii ai Bisericii, în cazul de față – al lui Filaret și Macarie. Deși rar uzitat în prezent, acest drept a folosit la scară largă în primul mileniu al creștinismului.

• A revocat scrisoarea sinodală din 1686 prin care i-a fost conferit patriarhului din Moscova „dreptul de administrare” a mitropoliei de Kiev, inclusiv pe cel de hirotonie a mitropolitului de Kiev. Din punct de vedere formal, Biserica Ortodoxă Rusă a încălcat condițiile acelei scrisori – cum că BOK PM „îl va pomeni pe Patriarhul Ecumenic ca pe primul ierarh la fiecare celebrare, proclamând și afirmând dependența canonică față de Biserica mamă a Constantinopolului”. În locul acestuia, ei îl pomeneau pe Patriarhul din Moscova.
• A solicitat tuturor părților să nu folosească forța și violența. Un detaliu important: tensiunile dintre Biserici sunt în creștere, iar BOU PM a început să reclame că naționaliștii ucraineni îi confiscă proprietățile, ceea ce până la ora actuală este neadevărat.

Ce a schimbat această decizie?

Conform arhimandritului Chiril Hovorun (PhD, Senior Lecturer at Stockholm School of Theology), acestea constituie decizii preliminare care pregătesc terenul pentru pașii următori – pentru ca, în cele din urmă, Patriarhia Ecumenică să acorde autocefalia Bisericii în Ucraina. Hotărârile sinodului constantinopolitan au reinstalat jurisdicția Patriarhatului Ecumenic în Ucraina și status quo-ul care exista înainte de 1686.

„A fost un eveniment istoric. În viața politică modernă, nu vezi des decizii care corespund evenimentelor de acum trei-patru sute de ani . Dar cu Biserica, acesta este cazul, și decizia de ieri a patriarhului ecumenic se leagă de evenimentele din veacul al XVII-lea.

Rațiunea acestei succesiuni de pași este următoarea: Dacă Constantinopolul acordă autocefalia Bisericilor din Ucraina în forma în care acestea sunt acum, vor apărea multe rezerve și îngrijorări din partea Bisericilor [autocefale], precum și probleme privind receptarea autocefaliei Ucrainei de către acestea. Dar dacă Constantinopolul acordă autocefalie deplină propriei structuri din Ucraina, gradul de reticență va fi mai mic .”

Această decizie este deosebit de importantă, dat fiind faptul că Moscova contestă dreptul Constantinopolului de a decide asupra autocefaliei Bisericii din Ucraina, argumentând că Ucraina „constituie teritoriul canonic al Patriarhatului Moscovei” și că, în consecință, un astfel de act din partea Patriarhiei Ecumenice ar însemna o „intruziune” într-o jurisdicție eclezială străină. Cu două săptămâni înainte de sinodul din Istanbul, Patriarhia Ecumenică a publicat o notă istorică[6] detaliată cu dovezi convingătoare referitoare la apartenența istorică de Constantinopol a jurisdicției mitropoliei kievene, oferind aparent, fundamentul pentru decizia sinodului. Până acum, Moscova nu a dat niciun răspuns.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro