Anamaria Marinca: Locul unde am turnat un film in Georgia a fost bombardat imediat dupa plecarea noastra

Anamaria Marinca a venit in Israel ca sa prezinte 432 si Boogie. Mereu zambitoare si prietenoasa, a facut timp de o saptamana naveta Tel Aviv-Ierusalim-Haifa pentru retrospectiva filmului romanesc. Din Israel, Marinca pleaca la Londra, casa ei de ceva vreme. La finalul unui an in care a lucrat cu Liam Neeson, Julie Delpy si Oliver Hirschbiegel, actrita povesteste pentru cititorii HotNews.ro despre primul sau film de epoca, despre viata intre doua avioane si… pisicile engleze pe care le-a invatat romaneste 🙂

– Ai venit in Israel direct din Grecia. Ce ai facut in Grecia?

Am facut parte din juriul primei editii a unui festival de film din Corint. Nu a fost primul juriu din care am facut parte, dar acum am descoperit Grecia.

– Cum e viata ta acum? E misto?

(Ride). Da, e o viata frumoasa. Eu ma bucur de fiecare clipa, pentru ca am ocazia sa fac ce-mi place – sunt pasionata de meseria asta – si calatoresc foarte mult.

– „432” te-a ajutat, categoric, dar daca n-ar fi fost acest film, ai fi stat tot la Londra, nu? Erai stabilita acolo de dinainte de perioada Cristian Mungiu. E greu in Marea Britanie?

Nu am un raspuns. Fiecare caz e particular. Eu nu sunt neaparat un exemplu de urmat, sunt o exceptie. Am inceput sa fac film in Anglia, cu David Yates, iar dupa „Sex Traffic” lucrurile au venit de la sine. Nu am facut niciun efort in sensul construirii unei cariere. Fac insa eforturi pe scena sau pe platourile de filmare. Un actor, ca orice artist, trebuie sa fie intr-o permanenta evolutie.

– E o presiune pe care o resimti?

E o presiune pe care o exercit eu insami asupra mea, da. Sunt intr-o permanenta concurenta cu mine insami. Nu m-am relaxat si nu cred ca ma voi relaxa vreodata. Nu-mi place starea de confort si, daca o detectez cumva, schimb locul.

Anamaria Marinca la Tbilisi Foto: Colectia personala

– Ce ai lucrat in ultimul timp? Ai avut anul asta cinci proiecte. Mult, nu?

Da, am facut cinci filme, dar n-am avut rolul principal in toate. Cronologic, primul a fost cel realizat de Julie Delpy, „The Countess”, unde am avut unul dintre rolurile importante (unul dintre partenerii ei, pentru ca Julie Delpy joaca rolul principal, Erzebet Bathory.). Eu interpretez un personaj pe nume Anna Darvulia, iubita contesei. Am fost extrem de incantata pentru ca, in sfirsit, am facut un film de epoca.

– Cu corset si par lung?

Da, da, am purtat peruca, pentru ca am parul foarte scurt; costumele si machiajul au fost inspirate de picturile lui Cranach. A fost interesant pentru ca am filmat mult in imprejurilmile Dresdei, in castele medievale, dar si in studiouri – si pentru mine asta a fost o noutate pentru ca n-am prea lucrat in studiouri cu exceptia unui episod al unui serial din Anglia, „Hotel Babylon”. Am filmat o luna si ceva, cu intreruperi.

– Al doilea proiect?

Anul asta am trecut de la un proiect la altul fara sa am vreo pauza.

Imediat dupa „The Countess”, in sensul ca am ajuns in Anglia si a doua zi m-am apucat de filmat, a fost „Sleep with Me”, un proiect de televiziune. Aici am jucat alaturi de Adrian Lester si Jodie May, in regia lui Marc Jobst, o adaptare a lui Andrew Davies dupa bestseller-ul Joannei Briscoe, care a fost tradus si in romana. Am primit chiar de la Joanna o copie in romana, am fost foarte placut impresionata. Am avut unul dintre rolurile principale, si am trecut brusc de la un accent american la unul frantuzesc – personajul se numea Sylvie Lavigne. Am fost putin bulversata, dar anul asta asa s-a intimplat, am trecut de la un proiect la altul fara sa am vreo pauza.

– Acest al doilea film s-a turnat la Londra?

Da, si cu ocazia asta am petrecut patru saptamini in Londra, pentru ca altfel, desi casa mea e acolo acum, petrec foarte putin timp in Anglia.

– Iti lipseste „acasa” la Londra?

Imi lipseste, da (ride). Imi lipseste orasul, imi lipsesc toti prietenii mei de acolo, imi lipseste ploaia. La fel cum si Bucurestiul imi lipseste.

– Cum e casa ta de acolo?

E poate prima data dupa mult timp cind am senzatia ca am gasit un loc al meu, ca mi-e bine

Stau intr-o camera, dar am o casa la dispozitie, pentru ca asa e acolo – tinerii impart in general case si apartamente. Avem doua pisici, Symba si Widdie – au invatat si romana din cauza mea – si sunt aproape Hampsted Heath, un parc imens. E poate prima data dupa mult timp cind am senzatia ca am gasit un loc al meu, ca mi-e bine. E multa verdeata, si asta ma calmeaza. Am locuit prea mult la bloc. Gata.

– Si dupa „Sleep with Me”?

Am zburat in Irlanda, unde am lucrat cu Oliver Hirschbiegel. Am o bafta extraordinara. Si cu Julie Delpy… Sunt niste oameni minunati. La Oliver am citit intii scenariul, apoi el a venit in Londra ca sa ma cunoasca. Ne-am intilnit pentru un interviu de 10 minute si ne-am despartit dupa 3 sferturi de ora. Acum zambim cand ne amintim de auditie – ne-am intalnit in Soho, la Groucho Club, si pentru ca in incaperea respectiva era un pian, mai mult am cantat decat am vorbit despre scenariu. Asa am ajuns sa joc in „Five Minutes of Heaven”, in care Liam Neeson si James Nessbit au rolurile principale. Este povestea intilnirii dintre doi irlandezi ajunsi la maturitate, la 33 de ani de la un eveniment tragic care avusese loc in timpul conflictului armat, eveniment care le-a marcat profund existenta.

– E cu flashback-uri?

Depinde de montaj. E structurat in doua parti, dar Oliver e un artist – nu cred ca o sa monteze intr-un mod conventional. Vorbim des la telefon si imi mai spune cum merge montajul. Aici am un rol foarte mic – Vika, o rusoaica. Am avut o scena cu Liam Neeson si cateva cu James Nessbit.

– Liam Neeson a vazut „432”?

Liam Neeson un gentleman, de o finete si de o noblete extraordinare

Da. E un gentleman, de o finete si de o noblete extraordinare. Are clasa. Si e extraordinar de bine pregatit. Nu spun asta pentru ca as fi avut vreo indoiala in privinta lui, dar nu e neaparat o regula. A avut o scena foarte complicata, un lung monolog in cadrul unui interviu in care el isi spune povestea. A fost impecabil la fiecare dubla.

– Lucrind cu astfel de oameni esti stimulat sa dai tot ce e mai bun.

Da, dar noi avem obiceiul sa comentam, asa in general. Nu cunoastem pretul care se plateste pentru a ajunge la un asemenea nivel. Actori pe care ii admiram si care au facut cariera la Hollywood sunt oameni extrem de bine pregatiti. Si m-a impresionat lucrul asta. Nu ca nu m-as fi asteptat, dar una e sa stii lucrurile astea in teorie, si alta sa fii martor.

Dupa Hirschbiegel am plecat din nou in Germania, unde m-am intilnit cu Hans-Christian Schmid.

– Cum e? Mi-a placut foarte mult „Requiem”.

Tinar si frumos. Ca si filmele pe care le face.

– Poti sa-l compari cu Cristian Mungiu?

Ii cheama la fel… Nu imi place sa compar artistii… Poate ca au acelasi calm pe platou si un mod foarte cald de a lucra cu actorii.

– Lucrezi mai usor cu un regizor calm?

Eu functionez bine si in conditii de stres. Citeodata mi le creez eu.

– Ce te streseaza pe platou? Ce te enerveaza cel mai mult?

Am avut odata ocazia sa simt ca nu sunt in locul potrivit la momentul potrivit cand filmam o scena. M-am simtit agresata – intr-un mod foarte subtil, ce-i drept. Unii actorii au probabil nevoie sa creeze o stare de tensiune in jurul lor pentru ca ei sa functioneze. Si eu n-am fost pregatita sa fac fata unei asemenea situatii. Actorul respectiv si-a creat starea de care a avut nevoie netinind cont de consecintele comportamentului sau.

Traiesc intr-o lume populata de personalitati accentuate

M-am regasit cu greu dupa ce scena s-a terminat. Nu s-a mai intimplat lucrul asta, dar sunt lucruri pe care le inveti. Nu e usor. E o lume populata de personalitati accentuate. Si eu, sunt convinsa, am idiosincraziile mele. Insa n-am iscat pana acum vreun conflict. Poate cateva discutii aprinse legate de un scenariu sau de o piesa de teatru la care lucram. Am invatat sa imi spun parerea, sa-mi argumentez deciziile artistice. Acum mi-e mult mai usor sa-mi comunic ideile si, eventual, sa-mi impun punctul de vedere.

– Ai mai multa incredere in tine decit la inceput.

Da. Studiez si incerc sa evoluez ca artist. M-a ajutat mult faptul ca am lucrat cu oameni foarte bine pregatiti. Acum inteleg structura unui scenariu altfel, am castigat anumite reflexe, functionez mult mai rapid. Meseria se invata facind. Si am capatat incredere lucrand cu Christian Benedetti, Ducu Darie, David Yates, Cristian Mungiu…

– Cine e Christian Benedetti?

Un om foarte important in viata mea, e un regizor francez de teatru si un actor minunat – foarte cunoscut in Franta – si care imi este mentor. L-am cunoscut in primul an cind am jucat la Piatra Neamt, la un workshop.

– E singurul tau mentor?

Da, mai e tata, dar tata e tata. Christian e omul din afara, care a venit si m-a influentat intr-un mod radical. Lucrez de opt ani cu el. Il voi intalni din nou la Londra in luna iulie, va veni si ma va regiza la The Young Vic.

Anamaria Marinca pe platoul de filmare Foto: Colectia personala

Ca sa revenim la film, cu Hans-Christian Schmid am lucrat la „The Storm” – titlul e provizoriu – alaturi de Kerry Fox (cea din „Intimacy” de Patrice Chereau) si Stephen Dillane. Kerry e foarte puternica, o admir enorm. Am avut o saptamina de pregatiri la Berlin, dupa care am zburat in Georgia, la Tbilisi, pentru un alt film, „The Aviatrix”, realizat de olandeza Ineke Smits. Am filmat in Muntii Caucaz secvente dintr-un film in film, un musical din anii ’40, alb-negru.

Am vorbit si am cintat in georgiana, imbracata in costum traditional georgian. Povestea e urmatoarea: in timpul razboiului, o fata – inspirata de faptele eroice ale compatriotilor – isi vinde tractorul, in satucul ei din munti, cumpara un avion si pleaca, impotriva vointei tatalui, sa lupte in armata rusa. Ea piloteaza avionul. Intamplator – si trist – ultima noastra locatie, cea cu aerodromul, a fost bombardata – noi am plecat de acolo chiar inainte de conflictul cu Rusia.

In film port o salopeta de pilot de trei ori cit mine, din 1940. Dar sa ma vezi in costum georgian, cu par lung, blond… M-am uitat la „Volga, Volga”, ca sa ma documentez. Muzica din film e originala, compusa de Gio Tsintsadze, un compozitor minunat care a mai colaborat cu Ineke.

Am avut si o motivatie personala foarte puternica sa fac acest film: bunica mea din partea mamei s-a nascut la Tbilisi.

– Si bunica ta a venit din Georgia in Romania?

Da, bunica Eugenia a plecat la 8 ani spre Basarabia si, cind a inceput razboiul – era deja casatorita si avea un copilas -, s-a refugiat in Romania cu o mica valiza pe care o am si azi. Mama mea, Adriana Tamara (o cheama ca pe vestita imparateasa a Georgiei), s-a nascut la Brad, in Muntii Apuseni.

– In Georgia ai simtit ca esti si de acolo?

Rau de tot…

Mama ma urmareste pe atlas tot timpul

– Si mama ta cum a reactionat?

S-a bucurat foarte mult, dar eu sunt tot timpul plecata. Ea ma urmareste pe atlas. Oriunde sunt, tot prea departe sunt, fie ca sunt in Tbilisi sau la New York.

– Sau la Bucuresti.

Da, dar ma voi reintoarce cu mama si fratele ei in Georgia dupa ce se linistesc lucrurile acolo.

– Agenta ta iti recomanda proiecte?

Agenta mea este in primul rind o prietena minunata de care am nevoie.

– Iti cauta roluri?

Nu. Eu, prin ea, am acces la auditiile care m-ar putea interesa; ea ma poate recomanda, primesc scenariul, il citesc si ma duc sa dau proba (daca sunt invitata, se intelege).

– O platesti tu?

Da. In toata lumea agentii sunt platiti din onorariile actorilor.

– Planuiesti sa te mai restabilesti in Romania?

Eu lucrez in Romania in continuare si voi mai lucra, daca voi avea ocazia.

– Hollywoodul ti-a facut propuneri?

Da, dar nu m-au interesat. Nu pot sa spun ce propuneri, pentru ca filmele sunt deja pe marile ecrane. Nu am prejudecati. Vreau sa fac film in America, dar vreau sa fac filmele potrivite cu persoanele potrivite. Ca si in Romania.

– Daca ti s-ar propune, de pilda, sa apari in serialul „Lost”?

Fac foarte putina televiziune si deocamdata nu ma intereseaza sa apar in seriale. Am facut miniserii pentru BBC si Channel 4.

Cred ca cel mai greu si mai frumos lucru e singuratatea. Eu am de multe ori nevoie sa fiu singura

– Care e cel mai greu lucru in meseria ta?

Sa am o viata echilibrata dincolo de profesie. Cred ca cel mai greu si mai frumos lucru e singuratatea. Eu am de multe ori nevoie sa fiu singura. Momentele in care lucrez la un rol sunt cateodata de o cumplita singuratate. Pe scena, cheia unui personaj poate aparea in repetitii. Insa intotdeauna voi avea nevoie de clipe de liniste in care sa-mi limpezesc gandurile si sa-mi caut personajul…

– Cum te ajuta meseria in evolutia ta ca om?

Ma face mai atenta la lumea ce ma inconjoara si mai rabdatoare. Inteleg mai bine si mai mult datorita proiectelor in care am jucat, in film sau pe scena. Pentru ca ma imprumut, devin altcineva pentru o perioada – sau macar incerc; traiesc intens anumite lucruri, emotia pe care o vedeti nu e mimata…

– Esti genul de om care isi propune scopuri precise sau care ia lucrurile cum vin?

Orice actor poate fi sigur de un fapt: va veni o vreme in care nu va avea de lucru. Astept cu nerabdare momentul. Poate ca va fi cel mai greu (nu stiu daca si cel mai frumos). Nu ma indoiesc ca va veni. Nu din cauza virstei, nu. Sunt pur si simplu perioade in care nu se intimpla nimic.

– Si in momentele alea ce faci?

Nu stiu, sunt printre putinii care nu le-au cunoscut inca. Eu, de cind am terminat facultatea, nu m-am oprit. Am trecut prin momente destul de complicate inainte de a veni la Bucuresti, dupa Piatra Neamt, cind nu stiam ce voi face, unde voi juca, insa a fost vorba de o vara doar… Apoi l-am intalnit pe Ducu Darie, care m-a adus la Bulandra.

– Cunosti tineri actori romani care vor sa-ti urmeze exemplul, adica sa-si ia soarta in miini si sa se stabileasca in alta tara?

Cunosc tineri actori romani care isi urmeaza propriul drum

Cunosc tineri actori romani care isi urmeaza propriul drum. Iti dau primul exemplu care imi vine in minte – Emil Hostina. Locuieste la Bucuresti, dar lucreaza mult in afara. El a avut taria ca, la un moment dat, sa se desprinda de un sistem in care nu mai credea, nu fara sacrificii. Face film in limba engleza si e foarte apreciat. Alt exemplu ar fi Maria Popistasu, care joaca si in tara si in strainatate… Colegii mei Vlad Ivanov, Dragos Bucur si Alex Potocean sunt implicati si ei in proiecte internationale.

– Ai programul gata stabilit pentru urmatoarele sase luni?

Nuuu. Stiu ca in iulie voi avea repetitii la The Young Vic. Pina atunci s-ar putea sa fac un film in Franta, la primavara, cu Srinath Samarasinghe, un tinar regizor de origine sri-lankeza. E primul sau film de lung metraj. Mai departe nu stiu, am sa astept. Vreau sa astept un pic. Am lucrat foarte mult in ultimul timp. Nu vreau sa grabesc lucrurile, doresc sa fac alegerile potrivite.

– Ai avut vacanta anul asta?

Da, mi-am luat eu vacanta si am petrecut o luna in America Centrala. Am plecat de pe un platou de filmare si m-am intors pe alt platou de filmare.

(Interviu realizat in Israel, cu sprijinul Institutului Cultural Roman)