Atomul și molecula de gaz sau perspectiva dezirabilă pe care România este pe cale să o rateze

AMERICA SAU CHINA?

În Declarația Comună, SUA și China se angajează să evite riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze și menționează expres rețelele de telecomunicații 5G. Cu o săptămână înainte de întâlnirea de la Casa Albă, guvernul american a listat câteva companii chineze din domeniul energeticii nucleare, motivând că: ”…ar întreprinde sau favoriza demersuri de a obține tehnologii și materiale nucleare avansate ale SUA pentru a fi deturnate în scopuri militare în China.”[9]

China General Nuclear Power listată în SUA (Profit.ro)

Așa cum se știe, în luna mai ac., Nuclearelectrica și China General Nuclear Power Corp. au semnat un acord pentru asocierea (constituirea unei viitoare Joint Venture Company) în scopul construirii a două grupuri energetice nucleare (unitățile 3 și 4) pe platforma centralei de la Cernavodă.

Declarația Comună nu se referă expres la viitorul acestor negocieri, dar partea americană (așa cum am arătat și în articolul meu anterior, sub titlul Sfârșitul energeticii carbonului hard în Europa și o tranziție mediată de puterea atomului) a avut permanent rezerve serioase față de această asociere și continuarea cooperării (oricum incertă din perspectiva pretențiilor comerciale ale părții chineze, așa cum afirma secretarul de stat Doru Vișan) ar pune sub semnul întrebării seriozitatea angajamentului român, din perspectiva Parteneriatului Strategic cu americanii.

Nu toată lumea este de acord cu această evaluare. Răzvan Nicolescu, fost ministru delegat pentru energie, de exemplu, citat de Curs de Guvernare, consideră fără reținere că obiectivele americane în România nu interferează în niciun fel cu parteneriatul româno-chinez pentru unitățile 3 și 4 de la Cernavodă:

”În ceea ce privește domeniul energetic, Statele Unite vizează două aspecte: deblocarea proiectelor energetice din Marea Neagră și intrarea pe piața energiei nucleare civile. Acest din urmă lucru nu pune în pericol anunțatul proiect comun româno-chinez pentru dezvoltarea capacităților adiționale de la Cernavodă.”[10]

Fără să contrazică viziunea lui Nicolescu, actualul ministru al energiei, Anton Anton, observă totuși că discuțiile de la Casa Albă și Declarația Comună aduc în discuție de fapt un cu totul alt orizont, cel al tehnologiilor viitorului: ”Citind printre rânduri, am înțeles că ce s-a discutat se cheamă SMR, small nuclear reactors, un subiect extrem de modern. Noi, compania noastră, Nuclearelectrica, avem un memorandum de înțelegere cu o firmă din SUA, pentru dezvoltarea acestor reactoare de mică putere. Sunt mult mai sigure și mai puțin complicate față de ceea ce avem noi ca centrală nucleară și cred că acesta este subiectul care a fost discutat între cei doi președinți.”[11]

Așa cum a observat și unul din reprezentanții de marcă ai industriei, Teodor Chirica, președintele FORATOM, chiar dacă proiectele SMR sunt tehnologie de vârf: ”Până când nu va fi un ′first of a kind′ în țara de origine care a dezvoltat și care să probeze soliditatea acestui concept, este evident că nimeni nu va angaja un asemenea proiect.”[12] Cu alte cuvinte, pe termen scurt România trebuie să găsească tot o soluție clasică pentru Cernavodă: adică rațional este să dezvoltăm noile unități bazându-ne tot pe tehnologia CANDU.

Menționam în articolul trecut faptul că Polonia s-a pronunțat fără echivoc pentru cooperarea cu Statele Unite în dezvoltarea viitoarelor sale proiecte nuclear-energetice, în timp ce Ungaria are de asemenea o opțiune neechivocă pentru cooperarea cu Rosatom. Mai aproape de noi, constatăm cu o oarecare surprindere că Bulgaria a primit oferte pentru Belene care-i permit să analizeze cu destul de mult optimism viitorul acestui proiect.

Conform Economica[13], Bulgaria a primit o ofertă, așa cum era deja anunțat, de la Rosatom prin intermediul subsidiarei Atomenergoprom, dar și de la firma de stat Korea Hydro & Nuclear Power Co. Ltd. Oferte au depus și China National Nuclear Corporation, două consorţii înregistrate în Bulgaria – Elektrocentrala Belene 2019 şi AEC Belene şi de la compania bulgară IPK & UP EOOD.

Compania franceză Framatome, o divizie a EDF, şi grupul american General Electric și-au manifestat interesul de a furniza echipamente și a executa lucrări, companiile bulgare Grand Energy Distribution şi Atomenergoremont AD intenționează să achiziționeze participații minoritare în proiect, firma bulgară European Trade of Energy și-a exprimat interesul pentru achiziționarea de energie electrică, iar Macedonia de Nord vrea la rândul său să achiziționeze unei participații minoritare prin compania sa de electricitate și să încheie un contract de furnizare de electricitate pe termen lung.

De ce ar rămâne România captiva unei singure soluții, și aceea defavorabilă comercial și neagreată cu partenerul nostru strategic Statele Unite ale Americii? În Ministerul Energiei sunt mai multe voci – ministrul Anton Anton[14], secretarul de stat Doru Vișan[15] – care sugerează că nu suntem nici pe departe nevoiți să înghițim cu orice preț pastila chinezească și că soluțiile pe care le avem la-ndemână sunt mai multe și poate chiar mai potrivite cu interesele noastre strategice și mai pe măsura portofelului consumatorului român.

În același timp, însă, în presa românească au fost publicate analize care problematizează pe marginea incapacității premierului Viorica Dăncilă de a face față în deciziile pe care le ia influenței persoanelor care i-au fost plantate în preajmă și care direcționează actul de guvernare în conformitate cu interese private absolut netransparente.

Ar fi acesta și cazul a (cel puțin) două personaje care astăzi se regăsesc în proximitatea premierului Viorica Dăncilă, respectiv Costin Mihalache, șeful Cancelariei prim-ministrului, despre care mai mulți publiciști vorbesc ca despre adevăratul premier al României, și Florea Voinea, zis Ică, senator PSD și colaborator de încredere al Vioricăi Dăncilă în campania pentru prezidențiale.

Atât despre Costin Mihalache[16], cât și despre Florea Voinea[17] se acreditează faptul că sunt exponenți de forță ai intereselor statului chinez în România, iar despre ambii că au format în jurul premierului un soi de cerc de fier impenetrabil[18], pentru a o izola și a-i controla acțiunile și deciziile. În mod evident, dacă aceste evaluări vor ajunge să se dovedească adevărate, nu putem decât să anticipăm că șansele ca Declarația Comună de la Washington să se transforme – așa cum cere Petrișor Peiu – în acțiune guvernamentală coerentă sunt absolut nule.

GAZUL SAU ATOMUL? UNII ÎNCEARCĂ SĂ NE CONVINGĂ CĂ TREBUIE SĂ ALEGEM

Așa cum fac gazetarii care stau la pont, stau și eu cu ochii pe știri și pe munca gazetarilor pentru a înțelege cursul pe care vrea să-l ia zilnic lumea în care trăiesc. Nu urmăresc știrile și analizele de profil la voia întâmplării, ci pentru a mă edifica, sau măcar pentru a ghici traseul unor idei prin spațiul public, chiar dacă recunosc cu sinceritate că de multe ori n-am fost capabil să-mi dau seama cine anume a aruncat anumite idei în piața publică și ce scop (real) urmărește.

Vă dau exemplu câtorva dintre aceste idei care aleargă zilnic prin presa noastră de specialitate și în legătură cu care n-am dibuit așa cum ar trebui nici originile, nici rostul (eventual ascuns) pe care-l incumbă:

(i) OUG 114 era necesară. Acum România poate să consume gaze naturale din import, care sunt mai ieftine (e și normal de altfel, o dictează regulile pieței) și să-și conserve rezervele de gaze de care dispune pentru viitor. Inclusiv rezervele de gaze naturale din Marea Neagră;

(ii) Nu poți dezvolta concomitent și capacități de producție energetică pe gaze naturale și capacități de producție energetică pe bază nucleară. De altfel, industria nucleară are probleme în România, încă nerezolvate (nu avem depozite pentru deșeuri radioactive, nu mai avem capacitatea de a produce uraniu în țară etc.), așa că este preferabil acum să ne concentrăm pe centrale termoenergetice bazate pe gazele naturale, e mai sigur;

(iii) Cărbunele nu poate, și nu va putea lipsi din mixul energetic în România, este esențial, este o chestiune de securitate energetică. Doar că Uniunea Europeană ne impune o politică mult prea agresivă a certificatelor de carbon, care a ajuns să încarce cu 40-45% costurile termocentralelor pe cărbune. Se impune deci să găsim un mecanism de sprijin pentru aceste termocentrale în viitor;

(iv) Nu avem alternativă la asocierea cu chinezii pentru unitățile 3 și 4 de la Cernavodă. Ori le facem cu chinezii, ori nu le mai facem. Deci nu avem alternativă de la introducerea mecanismului de sprijin cerut de chinezi, CfD-ul, mai ales că și alții în Europa procedează la fel. Americanii nu ne pot ajuta, iar tehnologiile noi, unitățile modulare etc., nu pot fi o soluție în România înainte ca americanii să le facă mai întâi la ei acasă.

Am observat, în schimb, o extraordinară larghețe a discursului când vine vorba de mecanisme de sprijin. Ce mare lucru? E chiar o datorie patriotică să susținem prin mecanism de sprijin soluțiile pe care noi (noi, politicienii?) le considerăm bune pentru România, chiar dacă pentru acest lucru va trebui să intrăm în contradicție cu Bruxellesul.

Un mecanism de sprijin pentru producătorii de energie pe bază de cărbune, ajunși la ananghie, CfD pentru asocierea cu chinezii atât în proiectul pe cărbune de la Rovinari cât, mai ales, în cel nuclear de la Cernavodă, mecanismul BAR pentru transportatorul și distribuitorii de energie electrică…etc. Dar cine plătește pentru aceste mecanisme? Desigur consumatorul, cel căruia i se încarcă factura de energie electrică. Iar România, deși a fost mereu presată de Bruxelles în acest sens, nu a găsit, prin ANRE, nicio soluție pentru a defini și a proteja consumatorul vulnerabil. Și e și lesne de înțeles de ce: majoritatea românilor au venituri mici, iar consumatorii vulnerabili ar fi extrem de mulți.

Prin iulie ac. am citit ceea ce mie mi s-a părut o excelentă analiză (desigur, cu anvergură gazetărească, fără alte pretenții decât informarea publicului) făcută de Florin Rusu[19], care a arătat cu mare îndemânare și folosind o multitudine de argumente pertinente cum a devenit România cea mai scumpă piață europeană a gazelor naturale și un importator net în perioada de vară. Și ce am făcut cu aceste gaze aduse din import? Le-am…îngropat.

Adică, după ce undeva prin Rusia cineva le-a extras, noi, prin jocul pieței distorsionată de OUG 114, le-am luat scump, dar mai ieftin decât le producem la noi acasă, și le-am injectat în depozite subterane, de unde, eventual, să le scoatem la iarnă. Dar să le scoatem mai scumpe, pentru că la prețul lor se va adăuga și costul de înmagazinare. Un proverb popular numește o asemenea neghiobie: să te scumpești la tărâțe și să fii ieftin la făină.

Exact în timp ce unii își numără câștigurile neghiobiei pomenite, ale cărei costuri le vom suporta începând cu factura lunii ianuarie 2020, ExxonMobil își anunța intenția de a-și vinde participația din perimetrul Neptun Deep din Marea Neagră și de a se retrage, nemulțumit de modul în care guvernul a ales să se poziționeze față de investițiile strategice de exploatare a gazelor naturale din zona economică extinsă a României din Marea Neagră.

Dar exact când mai nimeni nu înțelegea ce anume ni se întâmplă, ANRM plusează și anunță că scoate la concurs 28 de perimetre petroliere pentru explorare, inclusiv în Marea Neagră. Și din nou unii gazetari, atenți la nuanțe, fac o primă evaluare și exprimă o primă opinie: ”În cazul în care măsurile toxice nu vor fi abrogate, cei care vor participa la licitație vor valida întregul pachet de reglementări de piață și de fiscalitate pe care companiile producătoare tocmai l-au contestat în ultimii doi ani.”[20]

Și ca să pună capac, Curtea de Conturi (sincer, nu știu cum a scăpat o astfel de analiză de cerberii președintelui Mihai Busuioc) publică un audit al pieței autohtone de gaze naturale în care a consemnat că: ”Auditul a remarcat faptul că, în perioada auditată, au fost impozitate suplimentar veniturile obținute de producătorii de gaze naturale din producția internă, acest fapt putând constitui unul din factorii care au condus la crearea unui mediu mai favorabil importului de gaze din afara UE (gaze rusești).”[21]

Să recapitulăm. Avem gaze naturale, dar nu le exploatăm, pentru că din anul 2017 și mai ales din decembrie 2018, am fixat un cadru legislativ combinat, măsuri fiscale și alte politici economice, prin care descurajăm producția domestică și investițiile pentru dezvoltarea de noi perimetre gazifere.

Avem proiecte de investiții noi, pentru producția de energie electrică pe bază de gaze naturale (Iernut, Mintia, Craiova), deși necesitățile sunt chiar mai mari de atât, mai ales dacă luăm în calcul starea actuală a capacităților de producție energetică autohtone, dar și politica de neutralitate climatică a Uniunii Europene (vezi Agenda Strategică 2019 – 2024). Dar vom mai avea gaze pentru aceste capacități? Dar pentru a continua dezvoltarea rețelei naționale de alimentare cu gaze naturale a populației țării?

Să înțeleg, ca domnul ministru Anton Anton, că nu e mare lucru[22]: dacă e mai ieftin din import, luăm din import! E chiar foarte bine așa! Păi, și cu securitatea energetică ce facem? O luăm și pe ea din import, de la ruși? În fine, dacă cu gazul stăm bine și totul e ok, să vedem cum stăm cu nuclearul și cu conflictul de dezvoltare în paralel a capacităților de producție energetică din nuclear și pe bază de gaze naturale.

Deocamdată acest pericol este exclus, pentru că, la cum stau lucrurile acum, nu dezvoltăm nimic. Și CEx PSD tocmai s-a asigurat că părintele măsurilor de împovărare a producătorilor energetici cu tot felul de taxe va ajunge vicepremier în guvernul V. V. Dăncilă remaniat. De asemenea, CEx al PSD s-a asigurat și că altă variantă decât asocierea cu chinezii pentru unitățile 3 și 4 de la Cernavodă nu există.

Așadar, dacă batem palma cu chinezii pentru Cernavodă, trecând peste recomandările/solicitările partenerilor noștri strategici americanii, care încearcă să ne apere de Rusia agresivului Vladimir Putin, trebuie să fim conștienți că viitoarea investiție va necesita un mecanism de sprijin de tip CfD și poate că și alte lucruri în plus. Încă nu știm exact care și în ce vor consta.

Ce înseamnă CfD, găsim într-un document de poziție postat de Ministerul Energiei în consultare publică[23]. Eu am citit documentul și nu am înțeles (mai) nimic, în afară de faptul că va fi instituit un mecanism nu foarte transparent (ca mod de calcul) prin care costurile investiției vor fi garantate la recuperare pe spatele consumatorului.

Reproduc, totuși, definiția CfD din documentul postat în consultare publică, în speranța că cititorii mei, cu siguranță mai stăpâni pe domeniul energetic și mai deștepți decât mine, vor înțelege mai multe:

”Mecanismul denumit Contract pentru Diferență (CfD) funcționează prin stabilizarea veniturilor pentru producătorii care beneficiază de acesta, la un nivel de preț fix, cunoscut sub numele de ′preț de exercitare′ (strike price).

Prin Prețul de exercitare se înțelege, la nivel general, prețul final per MWh pe care investitorul îl va obține ca urmare a contractului pentru diferență. Prețul de exercitare este un preț al energiei electrice care reflectă costul investiției într-o anumită tehnologie.

Acesta este stabilit în urma licitațiilor derulate pentru acordarea sprijinului de tipul CfD sau, în cazul unor proiecte unice, prin negociere directă. În cadrul licitațiilor, prețul de exercitare nu poate depăși o valoare stabilită în mod administrativ, în baza unor estimări privind evoluția prețurilor tehnologiilor respective (preț de rezervă).

Pentru proiectele care vor beneficia de sprijin sub forma mecanismului CfD se va stabili, anual, un ′preţ de referinţă′ ex-ante, calculat pe baza valorilor medii ale preţurilor înregistrate pe piețele centralizate în anii precedenți pentru livrare în perioada de aplicare.

Astfel, în cursul unui an, producătorii beneficiari de CfD îşi vor vinde energia electrică produsă pe piața concurențială de energie electrică şi vor obține venituri din această vânzare; în cazul în care prețul obținut de ei pe această piață este sub prețul fix denumit ′preț de exercitare′, vor primi o plată reprezentând diferența dintre ′prețul de referință′ și ′prețul de exercitare′.

Plăţile vor fi efectuate de către o entitate intitulată Contraparte.”

Până să ne lămurim și să vedem negocierile finalizate cu investitorul chinez, vă reamintesc ce scriam în articolul precedent pe aceeași temă: în Marea Britanie mecanismul CfD, după cum arată Curtea de Conturi britanică, va scoate 50 de miliarde de Lire sterline din buzunarul consumatorului britanic, la 2 x 1630 MW putere instalată și un preț de exercitare de 89,50 Lire/MWh (deși se discută și despre un strike price de 92,50 Lire/MWh).

Cei care doresc și dispun de datele necesare, pot să facă un calcul și pentru ale noastre unități 3 și 4, cu 2 x 700 MW putere instalată. Eu mi-am dat deja cu părerea, recunosc, cam ”din avion”, și mi-a ieșit suma de 70 miliarde de lei. Sper din toată inima să nu am dreptate și costul să fie mult, mult sub acest plafon. Deși speranța nu este un bun sfătuitor în afaceri.

DECI CE FACEM, RATĂM DIN NOU?

Am parcurs cu interes interviul[24] pe care secretarul de stat Doru Vișan din Ministerul Energiei l-a acordat Ziarului Bursa în ultimele zile ale lunii iulie ac., pentru că mi-a dat senzația unei îngrijorări pe care oficialul guvernamental nu a încercat să o ascundă, privind viitorul energeticii din România.

OUG 114 pe care Guvernul, la inițiativa ministrului de finanțe Eugen Orlando Teodorovici a emis-o în decembrie anul trecut, dar și alte dispoziții legale care au permis statului să ceară companiilor energetice să contribuie la bugetul de stat cu până la 90% din profit și chiar cu bani din fondurile de rezervă încep să-și arate efectele.

De fapt, ce anume se întâmplă? O spune secretarul de stat Vișan: este nevoie de investiții în sistemul de producție, transport și distribuție al energiei electrice, investiții importante și urgente. Dar statul român, prin deciziile impuse până acum, a abordat cursul invers. Ori, așa cum subliniază Ministerul Energiei, o treime din puterea instalată la acest moment nu mai (poate) produce energie, iar pentru menținerea mixului energetic și păstrarea securității energetice este nevoie rapid de noi investiții.

Afirmațiile secretarului de stat Doru Vișan sunt, iată, întărite de ANRE, care a demarat o amplă operațiune de retragere a licențelor de producători pentru capacități însumând 3800 MW[25], iar evaluarea nu s-a finalizat încă. Presiunea pe sistemul energetic este tot mai mare, în timp ce guvernanții nu au găsit nici până acum soluțiile optime de dezvoltare a sistemului energetic în viitor, Strategia Energetică (2019 – 2030, cu perspectiva anului 2050) fiind încă la stadiul de proiect.

PIB-ul României este în jurul a 210 – 220 miliarde Euro, dar potențialul factorilor de producție (chiar serios afectați fiind de migrația de forță de muncă specializată și de calitatea precară a infrastructurii și a sistemului de educație și cercetare) indică faptul că am fi putut dispune (în condiții ideale) de un PIB dublu ca valoare. Ori, creștere economică fără infrastructură de producție/transport/distribuție de energie electrică nu există. Ca de altfel nici securitate, și nu doar energetică, ci națională, așa cum nu întâmplător este precizat expres acest lucru în Declarația Comună.

Importurile nu sunt o soluție. Doar prin efectul OUG 114/2018 am ajuns să importăm cu 38% mai multă energie electrică și să exportăm mai puțină energie electrică cu 40%[26] (anulând, iată, în nici trei trimestre pașii făcuți în direcția opțiunii strategice de hub energeticregional) și importăm de sute de ori mai multe gaze pentru că au ajuns mai ieftine decât cele cu costurile împovărate de taxe pe care le producem noi[27]. Iar Transgaz a anunțat recent că nu poate respecta programul pentru BRUA, investiția urmând să fie finalizată mai târziu cu un an[28].

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro