Blestemul periferiilor rurale ale oraselor romanesti

Ai nimănui: nici la sat, nici la oraş, nici domni, nici ţărani. Aşa sunt locuitorii periferiilor rurale şi ai satelor înglobate în oraşele ţării, zone care, din punctul de vedere al echipării cu dotări şi utilităţi edilitare, respectiv al ocupaţiei şi profilului social al rezidenţilor, rareori pot fi catalogate ca entităţi urbane. Deşi normele legale (nerespectate) prevăd că „satelor aparţinătoare oraşelor li se aplică reglementările specifice mediului rural” (Ordonanţa 53/2002), aceste surburbii nu sunt azi nimic altceva decât simple străzi ori cartiere urbane.

Problema are rădăcini vechi. Încă din evul mediu, oraşele româneşti au avut un grad de urbanizare mai redus decât cel din vestul Europei, iar în anul 1930, doar 20% din populaţia ţării trăia în mediul urban. După mutaţiile violente din perioada războiului şi apoi din cea stalinistă (Holocaust, naţionalizare, reorganizare administrativă etc.), în „epoca Ceauşescu” s-a decis cuplarea agriculturii şi industriei într-o mişcare ce a diminuat simţitor ponderea populaţiei cu vechi rădăcini urbane, oraşele ajungând să fie dominate de foştii ţărani convertiţi în muncitori, funcţionari, angajaţi în servicii etc. Totodată, o mulţime de sate şi-au pierdut bruma de autonomie, fiind înghiţite de oraşe sub titlul de „sate aparţinătoare” ori, mai grav, au devenit simple străzi.

În acest mod, populaţia teoretic urbană a crescut de la 23,4% în 1948, la 52,5% în 1989, periferiile fiind pline de entităţi agricole de tip C.A.P. sau I.A.S. (cu tarlale, silozuri şi grajduri) iar locuitorii acestora cu „buletin de oraş”, continuând să facă agricultură exact ca înainte şi conservând practic aceeaşi mentalitate.

Perioada de degradare economico-socială din anii 1980 a dus la o nouă escaladare a ruralizării oraşelor, mulţi foşti agricultori ajungând să cultive legume printre blocuri, ori să crească porci şi găini în anexele vilelor antebelice primite ca repartiţie de la P.C.R..

După prăbuşirea industriei centralizate, suburbiile au devenit fie cartiere de vile de lux (precum Pipera-Voluntari), fie au rămas la stadiul de uliţe săteşti, concomitent înregistrându-se o migraţie accentuată înspre rural a multor orăşeni nemulţumiţi. În anul 2004 au avut loc ultimele mutaţii majore, când o serie de sate care nu deţineau nici un fel de infrastructură urbană au devenit, din pix, oraşe.

Periurbanul, un concept inexistent în cadrul legislativ

Începând cu anul 2000, pentru a se diminua discrepanţele dintre vest şi est, respectiv dintre sat şi oraş, UE a început finanţarea României prin programul pre-aderare pentru dezvoltare rurală şi agricultură SAPARD. Iniţial s-a intenţionat ca periferiile şi satele orăşeneşti să fie definite ca zone periurbane, concept care nu a mai fost însă legalizat, finanţările de tip rural fiind totuşi acceptate în cazul unor capacităţi (ferme, fabrici etc.) existente în oraşe şi care urmau să fie modernizate.

Executivul instalat în 2004 (urmat de toate guvernele ulterioare) a negociat obedient cu Bruxelles-ul, refuzând să aplice Ordonanţa 53/2002 şi să rezolve problema periurbanului (probabil dintr-o jenă tipic autohtonă, deşi tarlale cultivate există până şi sub blocurile din marginea Berlinului). Astfel şi după aderarea din 2007, România a rămas împărţită doar în spaţii rurale şi urbane, milioanele de „băştinaşi” de pe uliţele noroiase din suburbii fiind echivalaţi cu locuitorii din centru, dar pierzând orice şansă de finanţare destinată „ţăranilor”, fiind nevoiţi să suporte întreaga birocraţie orăşenească (pe zi ce trece tot mai stufoasă) şi obligaţi să se mulţumească doar cu un nivel ceva mai redus al impozitelor locale.

Dacă în Paris, un apicultor ori viticultor (în centrul metropolei franceze există 300 de familii de albine precum şi o vie celebră) poate beneficia de orice tip de finanţare agricolă, pentru români grosul fondurilor UE vin prin Programul Naţional pentru Dezvoltare Rurală (P.N.D.R.) care, spre deosebire de SAPARD, exclude din start orice proiect cu „adresă de oraş”, chiar dacă este vorba despre „satele aparţinătoare”!

Normal, în alte părţi este cu totul altfel. Grecia acceptă că 58% dintre proprii locuitori trăiesc în mediul urban şi 27% în periurban, iar în Germania raportul procentual este de 46 la 13. Conform clasificărilor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E., organism la care România doreşte să adere), periferia urbană ca spaţiu economic de tip rural este acceptată în UE de Cehia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Marea Britanie, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Suedia şi Ungaria. Pe baza standardelor europene s-a ajuns ca 98,4% din teritoriul eston, 92% din Luxemburg ori 91% din Malta să fie definit şi finanţat ca spaţiu rural. Vecinii bulgari şi-au declarat ca fiind pur „rurale” un număr de 231 de oraşe din totalul de 264 (surse aici şi aici)!

România însă, deşi este ţara europeană cu cel mai ridicat număr de agricultori şi cea mai subdezvoltată infrastructură, în condiţiile în care a promis (până acum degeaba) că se va alinia standardelor O.C.D.E., continuă să aibă în acte doar orăşeni puri (54% din populaţie, în 319 oraşe), respectiv săteni puri (46%, în 2851 comune), locuitorii din periurban reprezentând 0%! Aceasta în condiţiile în care ţara noastră are 4,4 milioane de gospodării cvasi-ţărăneşti, 3,85 milioane dintre acestea fiind declarate „exploataţii agricole”- din care 2,6 milioane au suprafaţa de sub 1 ha, aşa că nu beneficiază nici măcar de sprijin APIA! Ponderea exploataţiilor agricole în mediul aşa-zis urban, respectiv în cel rural, rămâne deocamdată un mister, deoarece nu a fost luată în calcul la Recensământul General Agricol din anul 2010…

Cui îi pasă că într-unul din oraşele noastre (Vişeu de Sus) doar 79,6% dintre locuinţe sunt racordate la reţeaua electrică, iar asfaltul acoperă numai un sfert dintre străzi?! Ori că sute de case din periferiile sale nici măcar nu sunt accesibile ambulanţelor?!

Paranteză: dotarea SMURD-ului aproape că a atins ţinta de opt elicoptere şi două avioane (cât Ungaria, Bulgaria şi Grecia la un loc!), aparate extrem de costisitoare şi care pot opera doar în anumite condiţii. De multe ori însă, din cauza factorilor meteo nefavorabili (respectiv a lipsei drumurilor de acces), pacienţi care necesită transport urgent sunt recuperaţi inadmisibil de târziu. Ţara are nevoie de mai multe ambulanţe 4×4 sau chiar 6×6, nu de noi şi noi elicoptere, domnule Arafat!

Căruţe şi biciclete

Un alt element al discriminării amărâţilor din periurban îl reprezintă legitimitatea căruţelor. În multe periferii orăşeneşti circulă atelaje hipo care constituie mijloace de transport sau chiar de trai pentru proprietarii acestora. Înţeleptul stat român a găsit însă acest lucru ca fiind retrograd şi ruşinos, astfel că a trântit OUG 195/2002 (modificată în 2006), care-i pedepseşte pe căruţaşii care intră pe drumurile naţionale sau europene şi în municipii, neţinând cont de faptul că unele atelaje aparţin chiar orăşenilor!

Acelaşi act legislativ le-a impus însă edililor să amenajeze în contrapartidă „drumuri destinate circulaţiei animalelor şi căruţelor”. Astfel, deşi sunt prevăzute amenzi drastice precum şi confiscarea atelajelor contravenienţilor, aceste măsuri punitive au fost anulate de către instanţe, în situaţiile când s-a dovedit că edilii au „uitat” să amenaje acele drumuri.

Nu mai rost să vorbim despre biciclişti, piste pentru biciclete şi trotuarele străzilor periferice, acest subiect merită un material separat.

Prin alte colţuri de lume, lucrurile se prezintă altfel. Referitor la transport, trebuie ştiut că există localităţi unde accesul auto în sensul clasic este interzis, precum Zermatt, din Elveţia, orăşel cu doar 6.000 locuitori, dar care primeşte 3 milioane de turişti pe an şi unde transportul se face exclusiv cu vehicule electrice, toate maşinile cohortelor de turişti fiind parcate la intrarea în localitate. Un caz şi mai deosebit este cel al insulei Mackinac din SUA (cu 500 locuitori permanenţi şi 15 mii de turişti pe zi), unde transportul de-a lungul întregului an este permis numai cu bicicletele şi cu trăsurile tractate de cai! Locul nu este singular în SUA, doar că în celelalte aşezări, restricţiile se aplică doar pe durata sezonului turistic. V-aţi putea imagina aşa ceva în Sinaia ori la Mamaia?!

În timp ce autorităţile noastre se luptă cu căruţaşii, haitele de câini maidanezi (mai deranjanţi decât caii) proliferează atât în centrele oraşelor, cât şi în periferii. Şi, în tot mai multe municipii, creşterea animalelor în intravilan este scoasă în afara legii. Nu m-ar surprinde dacă va urma, probabil, interzicerea cultivării de legume…

Normal, peste hotare este exact pe dos, conceptul de agricultură urbană câştigând tot mai mulţi adepţi (vezi aici un reuşit proiect agro-zootehnic din oraşul britanic Todmorden)…

Eliminarea atelajelor şi a şeptelului din oraşe merge în simultan cu multe alte constrângeri apărute în ultimii ani (majoritatea datorate discutabilelor norme UE): interzicerea cultivării cânepei, prohibiţia pălincii, stoparea sacrificării tradiţionale a porcilor etc. De la 1 ianuarie 2014, laptele „neconform” (muls manual şi nerăcit în tancuri) este în afara legii.

Municipiul Sighetul Marmaţiei, sat de oameni gospodari

Pentru a ilustra concret situaţia oraşelor cu periferii rurale întinse, am ales cazul următor. Vechea urbe maramureşeană a fost industrializată masiv după anul 1960, în paralel cu emigrarea evreilor care au supravieţuit Holocaustului şi cu sosirea de la ţară a unui mare număr de ţărani convertiţi peste noapte în muncitori, care s-au instalat fie în noile blocuri de locuinţe, fie în case individuale – cazuri în care s-au mutat la oraş cu tot cu vacă, porc şi găini. Aşa s-a ajuns pentru prima dată ca animalele de fermă să fie crescute până şi în centrul urbei (practică ce a supravieţuit la o scară redusă până azi).

Numărul gospodăriilor cu caracter rural din cartierele mărginaşe (mai ales fostele sate Iapa, Valea Hotarului, Şugău, Cămara, Valea Cufundoasă şi Lazu Baciului, desfiinţate în 1968 şi rebotezate „străzi”) se apropie de 2.000 şi însumează peste 5.000 loc., echiparea acestora cu utilităţi fiind foarte redusă. În total, străzile municipiului au 183 km lungime, dintre care doar 55 km sunt asfaltate, restul fiind pietruite şi de pământ. Numai „străzile” Iapa şi Valea Hotarului (practic reţeaua de uliţe înguste şi în pantă a celor două foste sate contopite) au împreună peste 30 km lungime! Reţeaua de apă potabilă are lungimea de 52 km (alţi 20 km fiind în lucru), canalizarea – 45 km (alţi 33 km sunt în lucru), iar cea de gaze naturale – 26 km (în final vor fi 70 km), ceea ce înseamnă că la finalul lucrărilor, nici măcar jumătate din reţeaua stradală nu va avea „privilegiul” să fie racordată la utilităţile de bază.

Privitor la modul de folosinţă al terenurilor, constatăm că din totalul de 13.536 ha, teritoriul agricol sighetean are 7.782 ha (arabil 1.430 ha, livezi 422 ha, fâneţe 3.917 ha şi păşuni 2.013 ha). La nivelul anului 2006, aici se cultivau 1.200 ha de teren, recoltându-se cca 9.600 t produse agricole (din care 4.800 t cartofi, 1.260 t porumb etc.), din livezi se recoltau 7.500 t fructe (grosul fiind transformat în cantităţi enorme de pălincă), iar de pe fâneţele naturale şi intensive se obţineau aproape 10 mii t fân. Efectivele de animale în gospodării numărau 3.050 porcine, 2.880 ovine, 1.620 bovine, 320 cai, 140 caprine, 1.000 iepuri de casă, 100 nutrii, 800 familii de albine şi cca 28.000 păsări, iar producţia de lapte de vacă se cifra la 44.500 hl/an (surse aici, aici şi aici).

Privind aceste date, nu putem conchide decât că municipiul Sighetul Marmaţiei este un sat de oameni gospodari! Urbea găzduieşte regulat şi cel mai mare târg de animale din regiune şi, îmbucurător, o parte însemnată din produsele agricole, carnea sau laptele necesare consumului provin chiar din periferiile acesteia.

Cazul Sighetului este departe de a fi singular. Luaţi, ca exemplu, oraşele Vişeu de Sus (cu 2.800 bovine, 5.500 ovine, 1.400 porcine şi 600 cabaline), Săliştea de Sus (cu 5.000 ovine, 1.690 bovine, 1.200 porcine etc.), Năsăud (unde sunt 760 bovine, 960 porcine, 3.600 ovine, 13 mii păsări etc.), Râşnov (cu 55 mii păsări) sau Rupea (cu 10.500 ovine). În municipiul Braşov sunt 1.400 bovine şi 178 mii păsări iar în municipiul Codlea, 917 mii păsări (!). Este cert că asemenea realităţi sunt comune tuturor oraşelor ţării atât doar că, în general, ariile urbane mai mici sau izolate prezintă un caracter agro-zootehnic mai pregnant.

Cifrele de mai sus duc la concluzia că oficialităţile care refuză oficializarea periurbanului şi fac imposibilă finanţarea acestuia ca spaţiu rural, sunt profund incompetente şi nu fac altceva decât să-şi saboteze proprii cetăţeni. Starea reală de fapte este cunoscută la Bruxelles, chiar dacă nu este raportată ca atare (oare ce mai face Dacian Cioloş?).

Epilog provizoriu

În septembrie 2013, un număr de 24 de parlamentari au propus modificarea Ordonanţei 53/2002, în sensul introducerii în spaţiul rural a tuturor satelor aparţinătoare oraşelor şi municipiilor precum şi a tuturor localităţilor sub 25 mii locuitori (toate documentele sunt accesibile aici). Camera Deputaţilor a aprobat tacit proiectul, care a primit însă avize negative de la comisiile Senatului, procedura legislativă (botezată Legea 533/2013) nefiind încă încheiată.

Aparent generos, aceste demers este incomplet, pentru că nici un fost sat ori periferie botezată azi „stradă” ori „cartier” şi care aparţine celor 70 de municipii cu peste 25 mii locuitori, nu va fi aparţine spaţiului rural! Acestea vor rămâne în urban, deşi în foarte multe cazuri corespund criteriilor de ruralitate stabilite de acelaşi proiect de lege (!): o proporţie de maxim 75% dintre locuinţe dotate cu apă curentă, maxim 55% dintre locuinţe dotate cu baie şi WC, ori străzi modernizate în proporţie de maxim 60%. Este adevărat, pentru a se putea fi identificate precis zonele cu caracter rural, respectiv urban, trebuie analizat fiecare colţ de municipiu în parte, ceea ce se pare că i-a deranjat atât de tare pe aleşi încât au decis să omită total problema.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro