‘Catedrala manuirii neamului’ (de Mircea Cartarescu)

Anume ca prioritatea sa absoluta este construirea Catedralei Mantuirii Neamului. Am scris bine: m-a plictisit. Nu m-a indignat, nu m-a infuriat, nici macar nu m-a intristat. Dupa zeci si sute de articole publicate in van, inveti incetul cu incetul sa-ti economisesti neuronii. Stiu acum „a lor masura” si nu mai vreau nimic „cu-a mele sfaturi”.

Pe la conducerea acestui minister s-au perindat tot soiul de personaje, foarte putine onorabile, foarte multe grotesti. Nu am avut prea des sentimentul ca ele au influentat cat de cat, in bine sau in rau, cultura romaneasca. Cred ca cei mai buni dintre ei sunt cei care n-au facut absolut nimic. Astia macar n-au stricat.

Dar, „orisicatusi de putin”, vorba unui poet, ne gaseam, pana acum, cu Ministerul Culturii, oarecum in cultura.

Cand se plictisea de stat degeaba, un ministru mai hatana de coloana lui Brancusi, altul mai subventiona niste carti – chiar daca preponderent ale lui si-ale amicilor lui –, altul isi mai amintea anual de George Enescu, altul trebuie, ma rog, iertat pentru ca mult a iubit (cu predilectie chiar in sediul ministerului)…

Nu mai avuseseram pana acum un ministru al Culturii care sa fi avut revelatia ca tot ce nascocesc fiii omului (inclusiv literatura si artele) e uraciune in ochii Domnului si care sa fi primit in vis porunca durarii, in locul acelor desertaciuni, a unei sfinte monastiri, lacas de pomenire…

Nu ca as avea ceva cu biserica noastra ortodoxa (Doamne fereste! La ratingul ei chiar ca as da de bucluc!), si cu atat mai putin cu Catedrala cea atat de mantuitoare de neam si tara. Ba chiar, in privinta celei din urma, de multe ori ma gandesc ca mai bine-ar construi-o o data, fie si pe varful Intercontinentalului, doar sa terminam cu problema asta atat de caraghioasa.

In definitiv, la cat de urat e Bucurestiul, o oroare in plus nici nu mai conteaza prea mult. O sa avem si noi catedrala in centrul orasului, ca toate „neamurile” celelalte, ba inca mai faina, pentru ca a noastra va fi nou-nouta, cu termopanele intacte, pe cand la Budapesta, Viena sau Paris sunt niste darapanaturi cu bulina rosie, de pe vremea lui Pazvante.

Catedrala din Sofia, la cei vreo suta de anisori ai ei, va parea matusalemica pe langa edificiul nostru cu design bizanti-no-brancovenesco-postmodern, stralucitor ca un aparat de facut espresso…

Dar de unde pana unde „prioritate absoluta”? Stau atat de bine lucrurile la scriitori, la actori, la muzicieni? N-am prea remarcat cine stie ce schimbari in jalnica lor stare materiala si morala de 15 ani incoace.

Nici n-am asistat la cine stie ce incurajare a talentelor si la performante iesite din comun (daca nu ti le atribui pe cele pur individuale si care sfideaza, de fapt, sistemul, ca de pilda succesele recente ale lui Cristi Puiu). Nici n-am vazut evolutii in bine in starea muzeelor, a teatrelor sau a monumentelor publice.

Probabil, noul ministru crede ca, daca am tras in teapa un cartof intr-o piata publica, ne-am realizat planul la opere de arta pentru inca un cincinal. Cat despre promovarea artistilor romani in strainatate, o spun cu mana pe inima ca ea a fost mereu sublima, dar a lipsit cu desavarsire. Mi-am dat cu pumnii-n cap de cate ori (prea arare…) am fost undeva sub „girul” Ministerului Culturii.

Ar merita sa povestesc o data mai pe larg cum mi s-a cerut, dupa un drum la München, sa dau inapoi patru euro din diurna (cu care platisem hotelul si nu-mi mai ramasese nimic) si cum, aducand o hartie de zece, am fost trimis acasa, fiindca n-aveau schimbat, si cum, a doua zi, aducand trei monezi de un euro si un alt euro din maruntis, am fost iar trimis acasa, fiindca nu primeau maruntis.

Iar asta s-a intamplat si cu cei din provincie, care-au trebuit sa vina cu trenul ca sa aduca patru euro de la Arad sau Timisoara, pentru ca nu primeau mandate postale… Cam asta e Ministerul Culturii, luat la bani marunti…

Domnule ministru, realizati-va o data misiunea mistica pe pamant, ridicati o data biserica, zugraviti-o, tarnositi-o, mantuiti o data neamul romanesc, dar in ziua de dupa aceste munci sfinte (daca nu cumva cade intr-o duminica), mai faceti-va ca lucrati si pentru cultura romaneasca! Va asigur ca si ea merita mantuita cat de cat prin partile esentiale.

Daca nu din alt motiv, macar ca sa nu mai vina iar Necuratul, sub chipul vreunui faimos regizor strain, ca sa spuna din nou cu limba lui inveninata: „Sunteti o natiune invizibila, cu o cultura mimetica, si care n-a dat nimic de seama umanitatii”…