Ce am vazut la protestul anti-Rosia Montana

Protestele anti Rosia Montana de duminica au scos in strada la Bucuresti si cateva orase din tara mii de oameni. Luni seara au iesit din nou in Capitala blocand o artera principala pana mult dupa miezul noptii pentru a manifesta impotriva unui proiect minier adoptat rapid de un guvern care promitea inainte sa ajunga la putere ca nu-l va sustine vreodata. Aceste manifestatii merita toata atentia. Contin un ridicat grad de autenticitate, ceva mai rar in Romania mitingurilor si revolutiilor regizate. Protestul aduna la un loc oameni ok, foarte diferiti, capabili sa se manifeste civilizat, ingenios. In tot cazul, arata cu totul altfel decat grevele ponosite sau butaforiile televizate incarcate de ura care schimonosesc fetele actorilor.

Or, tocmai aceste manifestatii rare au fost ignorate de o buna parte a presei. Publicul a sanctionat-o in bloc cu lozinci de genul „presa = pres” sau „presa romana plina de cianura”, aluzie la banii incasati din publicitatea contractata de Gold Corporation. Dar cine sunt acesti oameni si ce i-a trezit din apatie? De ce un proiect minier, oricat ar fi de controversat, scoate in strada mii de oameni, majoritatea foarte tineri, pe cand alte teme grave ii lasa perfect indiferenti?

Cei adunati luni seara in jurul fantanii din Piata Universitatii au, sa zicem, in medie de sub 30 de ani: studenti, hipsteri, ecologisti, cativa protestatari de meserie, anti-capitalisti, anti-corporatisti, anarhisti, stangisti dar si angajati in multinationale, simpatizanti de dreapta, nationalisti sau oameni educati dar fara ideologie clara. De altfel, au fost putine trimiteri la nume de politicieni sau partide. Pe toti acesti oameni foarte diferiti ii uneste o singura idee: se declara impotriva exploatarii aurului de la Rosia Montana.

Pentru multi dintre ei, a salva Rosia Montana, aurul, copacii, muntii si padurile patriei este inainte de toate o chestie cool. O generatie nascuta gata scarbita de politica si politicieni a identificat, in sfarsit, o misiune onorabila, un obiectiv decent, a gasit un motiv sa se implice. Cand striga „nu corporatia face legislatia”, „nu ne vindem tara” sau „nu dati aurul de pomana strainilor”, acesti tineri exprima un anti-occidentalism latent, desi lucreaza in multinationale, merg in vacante in vest si proclama in general un spirit cosmopolit.

Cand scandeaza „uniti, luptam, salvam Rosia Montana”, cand se declara impotriva referendumului national manifesta o stranie intoleranta si dispret fata de valori democratice de baza, dar cu toate acestea nu pot fi suspectati de intoleranta sau de spirit anti-democratic. Intoleranti sunt azi, in rest sunt pacifisti, dispusi la dialog, rezonabili. Azi insa vor sa salveze in forta ceva din mainile politicienilor corupti sau strainilor hrapareti si aici n-ar fi, in opinia lor, nimic de negociat.

Cand se aseaza pe jos in mijlocul strazii, lovind sacadat asfaltul ore in sir cu peturi de plastic, acesti tineri simt ca se fac in sfarsit auziti, ca vocea lor conteaza cumva desi sunt absenti sau indiferenti la atat de multe teme care reclama implicarea lor.

Cand vezi la un loc oameni care spun ca au mici afaceri manifestand alaturi de tineri care afiseaza pancarte cu „jos corporatismul fascist” si „jos capitalismul” ceva nu e in regula.

Pentru generatia mea, nu foarte departata de a lor, e cam greu de inteles ce-i in capul acestor tineri. Nu seamana cu nimic din ce-am vazut in ultimele doua decenii. Noi ne-am obisnuit cu alte obiective, cu alte teme pe care le consideram importante: lupta impotriva neo-comunismului, securismului, coruptiei, reformarea partidelor etc. Toate actiunile generatiei anilor 90 si 2000 stau sub semnul politicii. Acesti tineri nu vor sa auda de politica. Li se pare pierdere de vreme, „toatele partidele aceeasi mizerie”.

Nu-i prea intereseaza anticoruptia, justitia, administratia, bunele practici politice, or tocmai nesocotirea lor permite decizii precum cea pe care o contesta.

Actiunile lor amintesc mai degraba de alte vremuri, de mai 68, de miscarile studentesti din occident generate de criza sistemului democratic de tip liberal si de seductia marxismului. Romania, ca si alte tari europene, traverseaza astazi o noua criza de incredere in sistem.

Obiectivele noii generatii sunt in general non-politice. Oricand se pot mobiliza masiv pe Facebook pentru a salva caii din Delta, pentru a curata un camp de gunoaie sau pentru a manifesta impotriva proiectului minier de la Rosia Montana, dar vor trata cu indiferenta cvasi-totala inflatia de cercetati penal din guvern sau de la varful partidelor, decapitarea brutala a ICR, prezenta ubicua a mogulilor sau atacurile politicienilor impotriva justitiei, impotriva unor institutii de baza ca DNA sau ANI.

Pe scurt, agenda lor s-a schimbat, ce credeam noi ca este important arata cam neinteresant pentru ei.

Nici politicienii de azi nu inteleg prea multe din ce se intampla in strada. Li se pare firesc sa procedeze ca acum zece sau douazeci de ani, adica sa puna poporul in fata faptului implinit si, contand pe complicitatea televiziunilor conduse de moguli, sa aiba liniste orice ar face, oricum ar proceda. Nu inteleg ca internetul, retelele sociale si noua generatie crescuta in fata calculatorului nu le mai garanteaza aceasta liniste.

PSD-ul lui Victor Ponta nu va mai putea conta, multa vreme de aici incolo, pe gruparile ecologiste si pe noua generatie de tineri care rezoneaza cu valori de stanga. A reusit sa-i atraga acum cativa ani cu promisinile sforaitoare din campania electorala si prin cooptarea unor figuri ca Remus Cernea in randurile partidului. Acum, acest segment din electorat cucerit destul de greu risca sa le scape printre degete. A adopta in Guvern proiectul Rosia Montana si a declara apoi ca vei vota impotriva ca deputat te arunca si mai rau in ridicol in ochii acestui public inteligent, educat si mai greu de manipulat. Premierului s-a si gasit un nume: „Pontaur” sau „Ponta esti un lingou”.

Totusi, unii se comporta ca si cum ar fi fost deja supusi unei operatiuni de brainwashing de durata, altfel n-ar sustine lucruri pe care nu le inteleg pana la capat. Am discutat, luni seara, cu doi tineri pe care i-am intrebat simplu de ce au iesit in strada, ce-i deranjeaza de fapt la proiect.

Le-am mai spus ca sunt cel putin trei-patru atitudini posibile: anti-Rosia Montana de plano; anti-Rosia Montana cu mentiunea ca exploatarea trebuie facuta mai incolo, cand tehnologia va permite alte metode decat cianura; pro-exploatare sub rezerva ca statul trebuie sa-si maximizeze profitul si sa obtina toate garantiile de mediu posibile si, in fine, pro-exploatare cu argumentul ca Romania are nevoie de locuri de munca astfel ca nu-si permite sa pune pe fuga putinii investitori care mai vin pe aici. Unde se plaseaza ei?

In esenta, cei doi tineri au raspuns ca nu s-au gandit la toate astea, dar ca Rosia Montana trebuie salvata. A salva lumea de ceva sau de cineva, reclama, totusi o minima documentare prealabila. Altii cu care am vorbit o facusera deja temeinic si puteau argumenta in detaliu de ce nu vor proiectul, incepand cu redeventa, cu riscurile de mediu si terminand cu detalii de ordin tehnic.

A salva Rosia Montana e cool pentru hipsteri, tema de casa pentru ecologisti, un excelent cal de bataie pentru nationalisti si anti-corporatisti, un bun motiv pentru a iesi din letargie, un mod de a manifesta impotriva tuturor, in fine, simbolul unei noi generatii, careia partidele existente nu par sa aiba deocamdata nimic a-i spune.