Ce au în comun măgarul lui Buridan și zmeul lui Benjamin Franklin

Toată lumea a auzit de faimoasa pildă a măgarului lui Jean Buridan, ăla care a murit de foame și de sete pentru că nu a știut cu ce să înceapă, cu apa sau cu fânul lăsate cu generozitate în fața sa. Apoi, povestea lui Benjamin Franklin care a alergat cu zmeul pe furtună, ca să dovedească existența electricității. Și asta e extrem de cunoscută, și a devenit una dintre poveștile emblematice de care se leagă istoria științei americane.

Ei bine, băieți și fete, avem o veste proastă. Niciuna dintre poveștile astea faimoase nu aparține cui s-a spus. V-am menționat asta încă de-acum, ca să nu ziceți că suntem oameni răi, care vă țin cu sufletul la gură tot articolul, doar ca să aflați la final ce și cum. Noi v-am spus din startul începutului, iar pentru cei care sunt interesați de temă o să și explicăm ce și cum.

Să începem cu Jean Buridan (1301-1359)! Ăsta a fost un mare filosof francez care a trăit la Paris și care a făcut lucruri bune și folositoare pentru oameni. Poți să îți dai seama că a fost un tip foarte deștept numai din faptul că nu s-a raliat niciunui ordin religios catolic (dominican, franciscan, augustinian etc.) așa cum făcuseră alți gânditori cam pe la aceeași vreme, doar ca să își blesteme zilele când se trezeau prinși în niște dispute religioase de te durea capul.

Omul și-a văzut de treaba lui, asta fiind în mare parte opera lui Aristotel. Buridan a comentat-o aproape pe toată. Și a făcut-o așa de bine că, sute de ani după el, pe la universitățile occidentale nici nu se mai studia Aristotel direct, ci se predau direct comentariile lui Buridan, un fel de variantă simplificată, evitându-se astfel migrenele, amețelile sau atacurile de panică provocate de marele autor grec în rândul studenților.

Nici noi nu vom intra prea mult în problema asta. Nu de alta dar, dacă ne apucăm acum de „Summulae de dialectica”, s-ar putea să gonim și singurii noștri cititori fideli, adică părinții și câțiva amici care aveau promisă câte o bere dacă dădeau like și comentarii pozitive. Apropo, n-au dat niciun comentariu până acum, deci adio recompensă. În fine, omul a mai aprofundat și fizica, cu înclinație spre balistică, influențând major ceea ce avea să fie curentul renascentist de mai târziu. Nici pe asta nu o vom aprofunda azi, dar o vom face cu proxima ocazie. Oricum, noi aveam altă temă, respectiv măgarul omului.

Ideea este că paradoxul ăla cu măgarul nu apare nicăieri în opera maestrului ca o idee originală. Absolut nicăieri. Apare în schimb în opera lui Aristotel. El a scris primul paradox cu pricina. Acolo însă nu e vorba de un măgar, ci de un om. Oricum, mare diferență nu e, ideea e fix aceeași. Ceva mai târziu, el se regăsește în opera gânditorilor islamici Averroes sau Al-Ghazali, alți indivizi care au făcut comentarii pe scrierile lui Aristotel. Una peste alta, având în vedere că și Jean Buridan fix cu asta și-a ocupat cea mai mare parte din operă, confuzia este relativ ușor de înțeles. În concluzie, măgar e doar ăla care a încurcat autorii și a indus lumea în eroare.

*

În ce îl privește pe Benjamin Franklin, o să intrăm direct în problema zmeului, ăla pe care omul l-ar fi zburătăcit în iunie 1752 ca să dovedească existența electricității. Mă rog, așa s-a împământenit ideea. Aici avem câteva obiecții. Primo, efectele electricității erau cunoscute încă din preistorie, iar despre ele s-a scris în Egipt încă de acum vreo 5.250 de ani, aproape toată lumea de la vremea aia știind că nu e chiar cel mai deștept lucru să pui mâna pe țipari electrici sau să te adăpostești sub un copac în timpul unei furtuni.

Ulterior, grecii antici au văzut ei ceva pe acolo cu electricitatea statică, au scris despre asta, numai bine ca termenul „elektron” (ca ambra) să dea numele electricității. Mă rog, asta s-a întâmplat pe la 1600, grație englezului William Gilbert. El a dat numele electricității.

Secundo, azi știe și un copil că nu e în regulă să te joci ca idiotul cu un zmeu pe o furtună cu fulgere și trăsnete. De fapt, Franklin nu ar fi făcut niciodată asta. Ce voia el, de fapt, era să demonstreze natura electrică a fulgerelor. A scris un articol pe tema respectivă în 1752, dar nu a spus niciodată că el ar fi fost autorul testului cu zmeul, și nici data la care s-ar fi petrecut experimentul. Mai mult dădea indicații despre cum ar trebui făcut. Toate informațiile care au rămas în istorie, cam dubioase de altfel, vin din anul 1767, mai precis de la chimistul Joseph Priestley, care îi atribuie lui Franklin toată treaba.

Acum, vom mai spune că un experiment de genul ăsta a avut loc lângă Paris, în data de 10 mai a anului 1752, cu șase săptămâni înainte de prezumptivul test al lui Franklin, și a fost efectuat de francezul Thomas-François Dalibard. Nu a fost vorba de un zmeu, ci de o platformă cu o tijă de metal de vreo 12 metri înălțime. Un fel de strămoș al paratrăsnetului. Opt zile mai târziu, experimentul a fost repetat cu succes. E adevărat, francezii furaseră ideea de la britanicul Peter Collinson, care o discutase chiar cu Franklin, dar care a avut lipsa de inspirație să o publice în jurnalul „Gentleman`s magazine”. Ulterior, teste similare s-au efectuat în Italia, Rusia și Belgia. Deci, până la Franklin, dacă el chiar a făcut vreun test din ăsta, au mai fost mulți alții înainte.

În aceeași ordine de idei, în 1753, Georg Wilhelm Richmann (estonian prin născare, suedezo-rus prin cucerire) a încercat să reproducă la St. Petersburg experimentul propus de Franklin, doar pentru a sfârși lovit de fulger (zic unii globular). Din asta putem deduce câteva aspecte. În primul rând, Richmann a dovedit ceea ce voia să dovedească, deci putem vorbi de un succes, chiar dacă nu la modul la care se aștepta autorul. Apoi, că Franklin fie nu a făcut experimentul, fie a avut un noroc chior să nu fie transformat în făclie mobilă. Până una alta, Franklin a rămas cu laudele și cu un experiment pe care, chiar dacă l-ar fi făcut, tot nu ar fi fost vreo premieră.

Acum, știți bancul ăla de la Radio Erevan cu mașina furată din fața operei din Moscova. Nu era o mașină, ci o bicicletă; nu era din Moscova, ci din St. Petersburg; nu s-a furat, ci a fost făcută cadou. Cam așa și cu măgarul lui Buridan și cu zmeul lui Franklin.

Bibliografie:

Buridan J., 2001, Summulae de dialectica, Klima G. (trad.), Ed. Yale University Press, 1136 p.

Klima G., 2008, John Buridan (Great Medieval Thinkers), Ed. Oxford University Press, USA, 367 p.

Krider P., 2006, Benjamin Franklin and lightning rods, Physics Today, vol. 59, p. 1-42

Srodes J., 2002, Franklin: the essential founding father, Ed. Regnery History, 450 p.

Tucker T. N., 2003, Bolt Of Fate: Benjamin Franklin And His Electric Kite Hoax, Ed. PublicAffairs, 320 p.

Zupko J., 2018, John Buridan, În Zalta N. E. (ed.), The Stanford Encyclopedia of Philosophy, Ed. Metaphysics Research Lab, Stanford University