Centrul de detenție CIA din România: problema răspunderii penale

Intr-o decizie de aproape 300 de pagini, elaborata timp de doi ani si facuta publica saptamana trecuta, Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg a prezentat dovezi clare ale existentei unui centru de detentie CIA pe teritoriul Romaniei si, extrem de important, a stabilit complicitatea autoritatilor romane si raspunderea statului roman pentru activitatile ce s-au desfasurat in acest centru intre septembrie 2003 si noiembrie 2005. Comentand aceasta decizie, Ministrul de Justitie Toader a afirmat ca Romaniei i se “reproseaza” doar nefinalizarea investigatiilor in cazul pe rolul CEDO. In realitate, decizia luata in unanimitate de Curtea de la Strasbourg a condamnat Romania pentru incalcarea dreptului la viata, a dreptului de a nu fi supus tratamentelor inumane, a dreptului la libertate, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la respectarea vietii private si de familie, a dreptului la un remediu efectiv. si a dreptului de a nu fi extradat intr-o juridictie in care detinutul poate fi supus pedepsei capitale. Desi decizia Curtii, luata de un complet de sapte judecatori, nu este definitiva, statul roman avand posibilitatea de a introduce un apel la nivelul Marii Camere a CEDO, argumentele juridice ale Romaniei sunt demontate atat de meticulos in decizia din 31 mai incat e putin probabil ca un asemenea apel sa fie admis spre judecare.

Autoritatile romane au negat constant, inclusiv in fata Curtii de la Strasbourg, atat existenta unei inchisori CIA in Romania cat si raspunderea statului roman pentru activitatile ce ar fi avut loc intr-un asemenea centru. Pe baza documentelor CIA desecretizate din raportul Senatului SUA din 2014 dar si a anchetelor Parlamentului European, a documentelor puse la dispozitie de statul roman (documente aviatice, declaratii de martori din ancheta Parchetului General, care acum au fost desecretizate pentru prima oara), a marturiilor la Strasbourg din partea expertilor independenti, a informatiilor si documentelor coroborate din alte state (precum Polonia sau Lituania, si ele condamnate de CEDO), judecatorii europeni au infirmat pozitia statului roman cu privire la inexistenta centrului de detentie CIA pe teritoriul Romaniei. Aceasta concluzie nu este suprinzatoare dat fiind accessul in spatiul public de mai multi ani la documente ce atesteaza existenta centrului de detentie CIA. Mult mai importanta, insa, este concluzia judecatorilor europeni ca centrul de detentie a beneficiat de cooperarea si suportul autoritatilor romane, care au stiut de existenta si scopul acestui centru si care au cunoscut, sau nu puteau sa nu cunoasca, suficiente detalii despre interogarea detinutilor CIA si despre riscurile violarii drepturilor garantate prin Conventia Europeana cat timp acestia s-au aflat pe teritoriul Romaniei si sub jurisdictia statului roman.

Odata stabilita raspunderea statului roman in sistemul Conventiei Europene, ii revine Parchetului General obligatia sa investigheze raspunderea penala individuala a oficialilor romani. Relevanta juridica a faptelor stabilite de Curtea de la Strasbourg are, evident, corespondent in Codul Penal Roman, spre exemplu in infractiuni cum sunt deprivarea ilegala de libertate sau complicitatea la tortura si alte tratamente inumane sau degradante. Procurorii romani au obligatia de a continua investigatia inceputa (abia) in 2012 si a decide cat de repede daca sunt intrunite elementele infractiunilor prevazute in Codul penal si conditiile pentru inceperea urmaririi penale impotriva oficialilor romani implicati in (1) autorizarea, amenajarea, protectia si functionarea centrului de detentie CIA; (2) autorizarea si coordonarea aterizarilor si decolarilor zborurilor clandestine cu detinuti CIA si transferul acestora pe teritoriul Romaniei. Pozitia Parchetului General a fost si ramane ca finalizarea investigatiei depinde de cooperarea internationala, probabil din partea autoritatilor americane. Citind insa decizia CEDO, si avand in vedere audierile dispuse de Parchetul General, este clar ca exista o baza suficienta pentru avansarea rapida a dosarului. Romania fiind acum condamnata de CEDO pentru tergiversarea anchetei, sarcina procurorilor si a instantelor de judecata este sa elucideze petentului in acest caz, celelaltor victime, intregii societati romanesti si statelor membre ale Consiliului Europei raspunderea pentru fapte de o gravitate exceptionala cum sunt administrarea tratamentelor inumane sau deprivarea ilegala de libertate, fapte ce au fost comise, dupa cum CEDO a stabilit, cu complicitatea autoritatilor romane.

In ce il priveste pe Al Nashiri, teroristul petent in cazul de la Strasbourg, faptele stabilite de judecatorii europeni sunt clare. Temandu-se de posibilitatea ca, in cazul Rasul contra Bush, aflat in acel moment pe rolul Curtii Supreme din Statele Unite, judecatorii americani ar putea decide ca detinutii din Guantanamo Bay intra sub protectia Constitutiei SUA, CIA i-a redirectionat pe acestia, inclusiv pe Al Nashiri, in alte tari dispuse sa dea CIA mana libera in interogatorii, fara stringentele impuse de Constitutia SUA si ignorand constrangerile legilor nationale sau internationale. Pe baza unui acord bilateral intre autoritatile romane si cele americane, in mare parte desecretizat in raportul Senatului American din 2014, autoritatile romane au primit o suma pe care CEDO o apreciaza in jurul a 10 milioane de dolari in schimbul angajamentului, printre altele, de a pune la dispozitia CIA o cladire in Romania (identificata in presa ca fiind in ORNISS, desi Curtea de la Strasbourg nu a considerat necesar a se pronunta in privinta amplasamentului exact), de a asigura protectia acestei cladiri, de a permite si coordona decolarea si aterizarea in regim special a zborurilor CIA. La ora 21:47, pe data de 12 aprilie 2004, Al Nashiri ateriza la Bucuresti cu zborul N85VM venind de la Baza Navala Guantánamo Bay dupa escala tehnica in Tenerife. 15 zboruri similare au fost documentate pe aeroporul Baneasa in perioada septembrie 2003 -noiembrie 2005.

Protocolul CIA de preluare a unui detinut intr-un centru precum cel din Romania, citat de judecatorii europeni pe baza documentelor CIA, dispune o serie de masuri “standard” care includ privarea de somn (pana la 72 de ore); detinerea intr-o celula in intuneric constant sau cu lumina orbitoare; tunderea parului la preluarea detinutului, tinut incatusat pe un scaun in timpul procedurii; dezbracarea si goliciunea pe o perioada determinata de anchetatori; batai in abdomen si palmuiri pe fata; manipularea alimentara; incatusarea in diverse pozitii pana la 72 de ore; supunerea la zgomote de pana la 79 decibeli (cu o medie de 56-58 decibeli in celule si 68-72 decibeli pe holuri). Cand Al Nashiri a intrat in greva foamei in Romania, agentii CIA l-au rehidratat fortat pe cale rectala. Efectele acestor masuri au inclus halucinatii, auto-mutilari, manifestari paranoide.

In 2004, cand Al Nashiri a fost transferat in Romania, CIA nu mai folosea tortura de tipul simularii inecului (“waterboarding”). In aceeasi luna, aprilie 2004, presa americana publica fotografii ale torturii din inchisoarea Abu Ghraib din Iraq care au avut un mare impact asupra opiniei publice (si care, impreuna cu alte detalii din spatiul public, fac imposibil de crezut, in opinia CEDO, argumentul Romaniei ca autoritatile romane nu stiau detalii sau nu cunoasteau riscurile modului de tratare a detinutilor de catre autoritatile americane in inchisorile din afara teritoriului SUA). Insa Al Nashiri fusese supus simularii inecului in timpul detentiei in centrul CIA din Thailanda (15 noiembrie – 4 decembrie 2002) ceea ce, in opinia judecatorilor CEDO, s-a adaugat traumei suferite in Romania. In plus, nu trebuie uitat ca Al Nashiri este doar unul dintre mai multi detinuti CIA care au trecut prin Romania. Decizia CEDO se limiteaza la detalii in cazul Al Nashiri, ca petent in actiunea pe rol, insa marturiile incluse in decizia Curtii indica posibilitatea ca alti detinuti, precum Janat Gul, ar fi fost torturati pe teritoriul Romaniei prin simularea inecului. Daca se confirma, aceasta informatie este extrem de importanta pentru ancheta Parchetului General.

CEDO recunoaste clar ca nu personalul romanesc, ci agentii CIA, au anchetat detinutii din centrul de detentie din Romania. Curtea recunoaste si ca, neparticipand direct in aceste interogatorii, autoritatile romane nu au cunoscut absolut toate detaliile din programul CIA. Insa CEDO stabileste, pe baza probelor din dosar, ca autoritatile romane (1) au cunoscut scopul si natura activitatilor CIA de pe teritoriul Romaniei; (2) ca au semnat un acord de colaborare cu autoritatile americane, au facilitat zborurile CIA clandestine, au transportat detinuti pe teritoriul Romaniei, au asigurat paza si protectia centrului de detentie, au cooperat in pregatirea si desfasurarea transferurilor pe teritoriul Romaniei; (3) au cunoscut ca, autorizand si facilitand functionarea centrului de detentie, i-a supus pe detinutii CIA riscului de a le fi violate drepturile garantate prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Autoritatile romane nu si-au asumat nici pana acum raspunderea pentru aceste fapte. Raportul Senatului Romaniei din 2007 repeta pozitia oficialilor romani, fara a efectua investigatia pentru care comisia de ancheta fusese constituita. Toate concluziile Raportului Senatului Romaniei au fost intre timp infirmate in documente oficiale precum Raportul Senatului SUA, Raportul Parlamentului European, si acum de decizia Curtii de la Strasbourg. La randul sau, Parchetul General nu a finalizat ancheta in cazul Al Nashiri, si nu a dat curs memoriilor organizatiilor europene ce i-au fost adresate. Spre exemplu, in martie 2012, Procurorul General al Romaniei la acel moment, Laura Codruta Kövesi, a primit un memorandum detaliat din partea comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei ce continea multe dintre probleme retinute acum de CEDO. Toate aceste comunicari oficiale sunt detaliate in decizia de la Strasbourg, impreuna cu lipsa de reactie a autoritatilor romane.

Este, evident, posibil ca SUA sa fi facut presiuni asupra Romaniei pentru a pune la dispozitie un centru de detentie CIA, pentru a facilita functionarea lui si transportul detinutilor. Aceste presiuni ar putea fi invocate ca circumstante atenuante de oficialii romani in ancheta penala, sau, in functie de natura si intensitatea lor, ca motive pentru neinceperea urmaririi penale. Intr-un asemenea caz, SUA s-ar putea face vinovate de incalcarea dreptului international. Insa atata vreme cat oficialii romani vor continua sa nege, in fata probelor clare, fie si existenta centrului de detentie, nu trebuie speculat in legatura cu asemenea presiuni. Tot ce cunoastem deocamdata este pozitia autoritatilor americane ca nimic din activitatile din centrele de detentie CIA, in Romania precum si in alte state, nu a incalcat suveranitatea acestor state, ale caror oficiali au fost informati si au colaborat cu guvernul american.

Obligatiile concrete ale statului roman nu se vor stinge prin plata catre Al Nashiri a 100,000 euro, suma stabilita ca daune de CEDO. Romania are obligatia sa ancheteze faptele pentru care a fost condamnata la Strasbourg si sa stabileasca raspunderea penala a oficialilor romani. Ca orice tribunal international, puterile CEDO de a asigura executarea deciziilor sale de catre statele semnatare ale Conventiei sunt limitate, insa nu inexistente. Comitetul de Ministri al Consiliului Europei poate sesiza Curtea cu privire la nerespectarea unei decizii CEDO. Acesta este un mecanism pe care Consiliul a inceput sa il foloseasca, spre exemplu in decembrie 2017 intr-un caz implicand statul Azerbaijan. Ruptura politica dintre Europa si SUA din ultimii doi ani a creat contextul in care statele europene incerca sa se delimiteze de politicile SUA. In plus, importanta drepturilor pentru violarea carora Romania a fost condamnata in cazul Al Nashiri creeaza contextul pentru interventia Consiliul Europei daca Romania decide sa nu indeplineasca obligatiile asumate prin semnarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro