Cinismul lor si al nostru (de Dan Tapalaga)
Am crescut o data cu istoriile paralele de dupa mineriada din 13-15 iunie. Eram aproape copil cind minerii devastau Capitala si am ajuns aproape matur cind pe Ion Iliescu l-au pus sub invinuire. Si voi fi, probabil, aproape mort cind il vor fi condamnat. Iar el va fi atunci aproape istorie.
In toti acesti ani, s-au razboit doua rechizitorii paralele, doua istorii. Dintre care una reinventata grosolan, rescrisa cu ura si inversunare. Cind regimul Iliescu venea la putere, cinica „teorie a provocarii” era si ea suverana. Cind Iliescu trecea in opozitie, bitele minerilor zdrobind fete de „golani” se vedeau parca mai clar.
N-am trait nemijlocit mineriadele, cu exceptia celei din „99. Asa ca a trebuit sa aleg intre „adevarul” lui si adevarul celorlalti. La fel ca alte milioane de romani care au privit cosmarul mineriadei la televizor, l-au aflat din ziare, din marturii. Vreme de 15 ani s-a razboit un vehement cor de minciuni cu un cor de victime (cam cit un popor).
Confuzia generatiei mele, zapaceala si pesimismul ei de aici se trag. Generatia mea supravietuieste tragic prin cinism si vesnica suspiciune. Neincrederea in tot si toate a ajuns stilul nostru de viata si sistem de autoprotectie.
Stiu de ce am decazut atit. Ne-am prea obisnuit cu mistificarile, minciuna, jocul aparentelor si manipularea. Fac parte din viata noastra de fiecare zi. Si aproape ca ne-am resemnat, mormaind fara speranta: „Asa e jocul!”. Ne-am prea obisnuit ca puterea sa joace roluri, nu sa sape dupa adevar. Ne-au prea obosit cu partiturile lor falsificate.
Ne-au asurzit cu minciuni pentru ca in Romania nu cistiga cine are dreptate. Cistiga cine urla mai tare si isi face auzita vocea.
In fond, cu rarisime exceptii, istoria tranzitiei s-a scris doar cu viclene exercitii de retorica. Mai putin cu fapte cintarite in justitie, probate la tribunal. Lipsesc sentinte. Litere incontestabile, sapate in piatra adevarului. Asa ca realitatea s-a tot schimbat din vorbe. Ne-au violat continuu memoria si istoria.
Au reinventat Piata Universitatii cautind sa ne prinda si pe noi in fictiunea lor.
Doar ca, pina sa se decanteze in file de dosar, istoria recenta se limpezeste incet in constiinta publica. Niciodata ca pina azi ziarele n-au povestit cu atita inversunare despre groaznicul 13-15 iunie, opera lui Iliescu. Adevarul se intipareste inconstient, instinctiv, in mintile noastre. Isi face, inaintea justitiei, drum spre lumina.
Insa cum am ajuns sa-i cred pe ceilalti si nu pe ei? Pe golani, si nu pe corifeii adevarului iliescian? O constiinta onesta nu poate respinge evidente. Discursul lui Iliescu, ordinele catre MI si MApN, stenogramele, imaginile cu mineri spulberind oameni cu ranga vadesc crima premeditata.
Iliescu stia tot, a coordonat tot si le-a multumit la sfirsit pentru „inalta constiinta civica”. Insa pentru asasinate elogiate public nu exista uitare si nici iertare.
Sa zicem ca „golanii” dispretuiti de Iliescu erau provocatori, legionari, drogati, fascisti sau cum Dumnezeu or mai fi fost facuti, si ca incercau sa rastoarne „guvernul ales democratic dupa alegerile din mai”. Sincer, imi pare rau ca „drogatilor” nu le-a iesit.
Mi-e ciuda ca securistii, fostii comunisti si metamorfozele lor de mai tirziu – social-democratii, capitalistii de cumetrie, baronii, oligarhii, arogantii – au primit liber sa fure inocenta si speranta generatiei mele. Sa-i omoare normalitatea. Dar tot e bine. I-au hranit, in schimb, setea de dreptate. Iar ca sa-mi alin alienarea, ma imbat cu satisfactii primitive.
Am ajuns aproape matur cind pe Iliescu l-au pus sub invinuire. Si aproape nu mai conteaza daca il vor fi condamnat cind si el, si generatia mea vom fi neant.
P.S. Iliescu, si nu justitia, l-a eliberat pe Cozma chiar in ziua cind comemoram 15 ani de la ratarea propriului nostru destin. Cinismul lui concureaza insa cu cinismul generatiei mele. Mi-e cam indiferent Cozma. Cumva, tot a platit. De acum, ne pasa mai mult de procesul lui Iliescu. Si de judecarea complicilor lui, acum sau mai tirziu.