„Când parentingul necondiționat e aplicat greșit, copilul va crede că lumea trebuie să-i stea la picioare”
S-a vorbit despre educația cu blândețe atât de mult și atât de clar încât numai cine a refuzat și continuă să o refuze, să o înțeleagă și să o accepte, va refuza și să o aplice. Și mai sunt cei care au înțeles-o greșit. Cei care au înțeles că parentingul necondiționat înseamnă lipsa limitelor.
Cât de grav este efectul parentingului necondiționat prost înțeles? Foarte grav! Și se răsfrânge nu doar asupra copilului, ci și a întregii familii. Când vine vorba de parentingul modern, uneori mi se pare că se reinventează roata, doar că sub alte denumiri, mai pompoase, mai complicate, mai… științifice. Cred că, de fapt, nu este nimic altceva decât punerea accentului pe lucrurile absolut normale, absolut firești, pe care din păcate timpul și evoluția noastră, ca oameni, ca părinți, în cel mai larg context, le-a diminuat.
Am citit pentru a mă documenta despre această noțiune de parenting necondiționat, pe care inițial n-am înțeles-o corect, presupunând altceva. Pe care am luat-o mult prea ad literam. Și pe care în acea primă fază am contestat-o. Gândul m-a dus direct la o bună prietenă care, cu mai bine de 20 de ani în urmă, mi-a mărturisit care este filosofia ei de părinte, de mamă de doi băieți: „Și criminali dacă ar fi, eu tot i-aș iubi și le-aș fi alături”. Eram și eu mamă, de asta m-am și gândit o bună bucată de timp la vorbele ei. N-am știut dacă să fiu sau nu de acord cu ea. Și nici acum nu știu. E drept, prea e dus în extrem exemplul…
Din instinct, nu din cărți
Citind despre parentingul necondiționat, acum am înțeles că, la modul general, înseamnă să îți iubești copilul pentru ceea ce este el și nu pentru ceea ce face. Ce e nou în asta? Nimic. Nimic, pentru că așa își iubește un părinte copilul. Chiar și unul care afișează exigența. O exigență pe care personal o consider totuși necesară, însă numai atunci când copilul trece de linia roșie.
Aș spune că parentingul necondiționat este mai degrabă aplicabil la copilul mic, care este la vârsta la care părintele trebuie să îi descifreze, intuiască și înțeleagă emoțiile pe care nu știe să și le exprime, când trebuie să fie prezent – cu adevărat prezent, și nu doar fizic! -, când trebuie să fie permanent disponibil și implicat. Da, toate acestea fac parte din normalitatea despre care am spus. Dacă un părinte nu ține cont de aceste lucruri, dacă ele nu vin natural, din interiorul lui, din instinct, fără să fi fost nevoie să le fi aflat din vreo carte, atunci poate că nici n-ar fi trebuit să aleagă să devină părinte. Și meseria de părinte este una vocațională.
INTERVIURILE HotNews.ro