Comedii în lege. Cronică de carte: Mimi Brănescu- „Șase piese, un autor”

Marile noastre edituri nu sunt chiar foarte entuziaste atunci când vine vorba despre publicarea unor volume de dramaturgie. Explicații se găsesc, nu-i vorbă! Fie că se invocă o rămânere în urmă a genului prin comparație cu proza și poezia, fie că se spune franc că teatrul nu s-ar vinde. Iată de ce apariția volumului Șase piese, Un autor, autorul fiind Mimi Brănescu (într-o vreme pe Mimi îl chema și Cornel), la prestigioasa editură bucureșteană Humanitas (București, 2024) înseamnă un eveniment în sine. Unde mai pui că cele șase piese sunt deja validate scenic și cel puțin una dintre ele, cea întitulată Acasă la tata, s-a metamorfozat în scenariul unui film semnat regizoral de Andrei Cohn, ieșit pe ecrane în anul 2015. Film bine primit atât de public cât și de critică.

Mimi (și Cornel) Brănescu a absolvit Actoria în anul 2000, la actualul UNATC bucureștean. A fost studentul marii actrițe Olga Tudorache. Personal, nu l-am văzut niciodată evoluând pe scena vreunui Teatru, nu l-am văzut decât în filme. Majoritatea însemnate. Precum Un cartuș de Kent și un pachet de cafea, Filantropica, Moartea domnului Lăzărescu ori Sierranevada. Mimi Brănescu și-a câștigat celebritatea îndeosebi în calitate de scenarist de film. După mai puțin cunoscutul serial Fiicele marinarului, produs de TVR,  scenaristul a făcut valuri care nu s-au potolit nici azi odată cu producția protevistă Las Fierbinți. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că Mimi al nostru, născut la Lehliu, și faptul acesta are importanța lui, nu ar fi mai puțin însemnat în calitatea lui de scriitor de literatură dramatică. Cele șase piese aranjate în carte, din câte îmi dau seama, într-o ordine mai curând aleatorie, dau cu asupra de măsură seama despre asta.

Personajele din piesele lui Mimi Brănescu fac parte din categoria neînsemnaților. Sunt acei oameni obișnuiți, nebăgați de nimeni în seamă când trec pe stradă,provinciali sadea, așa cum sunt și cei din mai sus-amintitul Lehliu (atenție, Lehliu gară!)și care rămân astfel chiar și atunci când s-au mutat la București. Sunt oameni cu necazuri, cu dureri și mai ales cu probleme de cuplu. Marele maestru pentru Mimi Brănescu este, indubitabil, Cehov, aceasta deși în piesele lui nu cred să fi apărut niciodată un doctor.

Amprenta cehoviană mi s-a părut a fi cel mai vizibilă în piesa Ultimii.  A cărei acțiune se petrece într-o curte aflată în vecinătatea unei gări. Ultimii  nu are nimic din romantismul Romanului Comăneștenilor. Așa cum nici unicul personaj feminin al piesei, Luminița, nu seamănă defel cu atât de delicata Sașa. Luminița seamănă mai mult cu Mașa din Pescărușul. Sau cu Sonia din Unchiul Vanea. Femeia trebuie să se lupte cu impostura soțului, un anume Lulu, și cu mofturile de toate felurile ale socrului. Un infirm pe nume Ică. În Ultimii, Luminița e chiar, vorba lui Caragiale, violentă și fără manere, își scarmănă foarte adesea și cu mare convingere tovarășul de viață și tot amenință cu plecarea. Cu părăsirea domiciliului conjugal. Care e, cum spuneam, undeva, acasă la tată, adică la socru, într-un sat cam uitat de lume, dar care are totuși o gară. Nici nu se putea altfel de vreme ce Mimi Brănescu este, cum spunea, născut la Lehliu Gară. Adică exact acolo unde, în urmă cu vreo cincizeci de ani, Ion Băieșu îi făcea să se regăsească pe Tanța și Costel, după ce aceștia  descoperiseră în gară la Medgidia că iubirea e un lucru mare.

Așadar, Lulu e o fire de artist. Sau vrea să pară astfel. E dj și gurist. Însă trăiește mai degrabă din banii trimiși din străinătate de sora Luminiței. Lulu lucrează de vreun an la opera vieții lui. Care se dovedește  a fi doar un biet un remix al unei celebre piese a lui Eric Clapton. Layla. Marcu, fratele cel mare, îi dezvăluie Luminiței minciuna. Și de aici începe totul. Adică o nesfârșită serie de dezvăluiri despre toate cele patru personaje ale piesei. Iar după ce toate lucrurile au fost zise, după ce praful și pulberea s-a ales de familia tradițională radiografiată în contemporaneitatea ei de Mimi Brănescu, Marcu și Luminița anunță că își vor lua frumușel tălpășița. Luminița pare-se că a decis să divorțeze. Nu de alta, dar și Eric Clapton și-a abandonat nevasta exact în  anul în care a compus Layla. Și totuși Luminița face cale întoarsă. Nu e soțul ei Eric Clapton, însă nici ea nu e de calibrul nevestei artistului.

În piesa care deschide volumul, piesă ce se cheamă Dumnezeul de a doua zi, două personaje, un El și o Ea refac, cu variațiuni ce țin de viziunea proprie, povestea uneia și aceleiași iubiri. Regizorul Claudiu Goga, care a pus în scenă piesa la Teatrul Metropolis din București, observa că “textul poate fi citit în mai multe feluri: ca o poveste de dragoste romantică, ca drama unui cuplu sau ca dramele a trei cupluri; ca o satiră la adresa societății românești de azi sau ca o invitație la o meditație asupra sensului dimineților de a doua zi (pentru că, nu-i așa, orice s-ar întâmpla, există întotdeauna o nouă bună dimineață”.

În alte câteva piese, romantismului îi ia locul cearta. De pildă, în Acasă la tata, a cărei acțiune se petrece într-un sat de lângă București, Robert, un personaj cu o celebritate relativă, revine din cine știe ce motive la matcă. Stă însă foarte puțin acasă la tata, preferând să plece în căutarea lui Petrică. Cel mai bun prieten de odinioară. Cu care se ia la harță și care, la un moment dat, îi dă un cap în gură. “Că oamenii se mai și ceartă”.

În Genul acuzativ, toată lumea acuză pe toată lumea. Marina, unul dintre personajele piesei, pleacă printr-un turneu prin țară în căutarea tuturor rudelor cărora are a le face reproșuri. Rezultatul fiind deconstrucția unei familii.  Genul acuzativ e o piesă bine scrisă, are umor, are  și replică și reușește aproape în totalitate să facă ceea ce își propune. Să lumineze ipocrizia relațiilor de familie pe care foarte puțin au curajul să o denunțe. În cazul de față, operațiunea a fost începută de o anume Marina, mai întâi în paginile unui jurnal, pe urmă într-o serie de turnee pe la rudele ei risipite prin țară, mai apoi de fiica acesteia, Lena. Care, în chip de concluzie, hotărăște să își abandoneze soțul, să se stabilească la Oradea fiindcă îi plac și ungurii, și primarul, și să se ocupe mai departe de tot felul de lucruri care, altminteri, ar fi putut rămâne nefăcute.

Tot pe un șir de acuzații este construită și piesa Family.exe. Avem de-a face cu o reuniune de familie care începe cum nu se poate mai calm. Pe neașteptate și pe nepusă masă însă, Laurențiu, un bărbat încă tânăr și cu bani, un sponsor al familiei, pesemne corporatist și care pare a avea o căsnicie perfectă cu Andreea, ia la refec pe toată lumea. Adică pe soție, pe Tobi, prezentat a fi cel mai bun prieten,  pe mamă, o femeie cu fumuri de mare actriță, pe Marian, al nu știu câtelea iubit al acesteia,  pe sora Polixenia și pe soțul acesteia, de fapt nepoftitul Anton. Toți se fac vinovați de faptul că nu i-au răspuns la telefon după ce el, Laurențiu, a suferit un accident de mașină. Ca pe urmă să aflăm că Andreea l-a înșelat pe Laurențiu cu Tobi. Există în acest sens și dovada. Fotografiile furnizate lui Laurențiu de Paula. Soția încornorată a lui Tobi. – Citeste restul articolului pe Contributors.ro