Copilul din capul calculatorului

Știu o fetiță de 10 luni care își glisează degetul pe masă, într-un gest hotărât de tip swipe ori de câte ori nu-i place mâncarea. În mintea ei, piureul de morcovi trebuie să dispară întocmai ca imaginile de pe tableta pe care s-a obișnuit să se joace de vreo lună. Deocamdată, manifestarea obiectelor în câmpul ei vizual este o chestiune dictată din vârful arătătorului. Pentru copilul ăsta, lumea a început să capete sens într-un fel aparte, iar provocarea imediat următoare nu vor fi doar primii pași, dar și clarificarea pe care mintea ei trebuie să și-o facă între mai multe lumi posibile și concurente: pe de-o parte, un virtual deja confecționat, pe de alta, realitatea imediată în relație cu imaginația proprie, fabulatorie, specifică vârstei. Sau, de ce nu, o distincție între o lume electronică, una a obiectelor palpabile și alta a emoțiilor și relației cu cei din jur.

Vorbesc cu o mulțime de mame care își aduc copiii pe sus la grădiniță, cu mult înainte ca aceștia să se fi dezmeticit cu adevărat: îmbrăcatul, mâncatul și pieptănatul se petrec toate în fața televizorului, deschis de la prima oră ca să inhibe orice protest sau joc de putere. Cunoscutele hachițe la alegerea hainelor sau legatul șireturilor, plânsul de despărțire sau fixațiile de ultim moment pentru o jucărie sau alta dispar ca prin minune în fața ecranului. M-am întrebat chiar, dacă nu cumva mulți dintre noi – părinții tracasați ai zilelor noastre – n-am prefera ca această stare de hipnoză să continue până în pragul maturizării. S-ar arde astfel câteva etape dificile, am trece în modul fast forward peste mofturi, crize, pretenții, explicații sau negocieri obositoare.

În toate cazurile de mai sus este vorba despre conectarea la o realitate fascinantă în care cel mic devine involuntar, captiv. Stimularea simultană a mai multor simțuri, cel puțin până la 7-8 ani este o ”arestare” a copilului într-o zonă a feed-backului imediat și a satisfacției rapide. Un input supraîncărcat de imagini ușor digerabile, asociate cu mișcare, culoare, cuvinte, onomatopee, muzică, efecte supranaturale și umor – servit sistematic în perioada educației timpurii – va contribui probabil la formarea unui mod de operare a minții, a unui nivel de reactivitate și sensibilitate la stimuli pe care puțini dintre adulții de astăzi sunt pregătiți să-l înțeleagă, în toate implicațiile lui.

Cel mai greu par să înțeleagă asta educatorii lor. Puțini recunosc că sosesc astăzi în grădinițe copii cu o ”altfel” de minte – sau cu un alt tip de apetență față de ”hrana intelectuală” planificată în programele noastre școlare. În băncile școlilor se așază astăzi copii în capul cărora au rulat milioane de clipuri publicitare, s-au instalat inconștient mii de jingle-uri comerciale, s-au perindat zeci de simboluri, semne și animații, s-au manifestat sute de aplicații electronice, au rulat nenumărate play-list-uri de melodii obsedante, cu versuri și ritmuri primitive, în sensul insinuării lor involuntare în memorie. Ei sunt copiii ai căror părinți apasă mai tot timpul pe buton ca să se întâmple ceva, învârt câte o cheie ca să ajungă departe, mânuiesc telecomenzi magice ca să deschidă uși sau porți virtuale către lumi fascinante, zgomotoase, trepidante. Și nu în ultimul rând, ei sunt copiii jucăriilor suprefinisate, explicite și multifuncționale.

Noi, pe de altă parte, suntem generația care am urmărit jocul de andrele ale mamei, ochiurile de bumbac trecând simetric de pe un vârf pe altul al croșetei; suntem generația care am admirat în tăcere o menghină sau învârtirea unui șurub, generația care a simțit mirosul de lemn sub rindeaua bunicului, roua pe tălpi sau mirosul buruienilor smulse proaspăt din vie. Suntem generația care a făcut dintr-un singur băț zeci de jucării cu întrebuințări imaginare.

Ca profesori sau părinți, suntem generația lucrurilor făcute sistematic și algoritmic. A operațiilor care decurg liniar una din alta, a efectelor și a consecințelor previzibile. Noi venim din lumea în care existau reguli prestabilite și șansa anticipației destinelor noastre. Când nu reușim să fim metodici, așa cum am fost programați, devenim nevrotici și neliniștiți. Când nu reușim să controlăm resursele noastre existențiale, sfârșim jonglând impulsiv cu toate lucrurile imposibil de premeditat ale prezentului în continuă și buimăcitoare transformare. Cineva îmi spunea că ne alintăm excesiv copiii pentru că venim dintr-o copilărie plină de frustrări. Dimpotrivă, cred. Pentru adulții de astăzi, prezentul e cel cu adevărat frustrant – noi nu am fost pregătiți pentru o lume în permanentă schimbare, nu avem talentul reinventării sau al gestionării ingenioase a crizelor. De aceea, ca o compensare a anxietății noastre zilnice, ne hrănim întru amorțire copiii cu stimuli supradimensionați și ne amăgim că îi mulțumim. Le confundăm această falsă mulțumire cu echilibrul după care noi înșine tânjim.

Tehnologia pare să fi intervenit între noi și copiii noștri. Aceasta a funcționat clar ca un fel de pedală de accelerație. În viteza mecanismelor din ce în ce mai sofisticate, noi de-abia am ținut pasul și nici timpul necesar n-am avut să observăm cum se modifică percepțiile celor mai tineri veniți în lume. Am fost suficient de metodici să inventăm sindromul deficitului de atenție, al hiperactivității, am descoperit denumiri interesante pentru tot felul de afecțiuni legate de învățarea citit-scrisului. Acesta era modul nostru de operare, sistemul nostru de adaptare comportamentală și relațională cu lumea de atunci. Astăzi încă ne încăpățânăm să punem ordine în sertare cu un conținut din ce în ce mai greu de etichetat.

Nu îmi propun să dezbat despre cât de bună sau distructivă este prezența tehnologiei vizuale sau computaționale. Ar fi deja un act nesincron cu timpul nostru. Lucrul acesta s-a întâmplat deja. A adus numeroase beneficii: a instituit un alt tip de conectare, a democratizat informația, a accelerat procesul învățării, a accesibilizat înțelegerea unor concepte cu mult înainte de vârsta estimată în programele școlare. Calculatoarele sunt mijloace dovedite în eficientizarea învățării sau recuperarea dramatică a copiilor cu dizabilități. Nu am să amintesc aici nici de numeroasele studii care demonstrează că ele au afectat atenția selectivă, voluntară, capacitatea de planificare răbdătoare sau generare a strategiilor pe termen lung. Generațiile actuale de copii ”afectați” vor adapta lumea viitoare la modurile lor de operare. Și, probabil că noi, părinții de astăzi semănăm mult cu generația anilor `50, scandalizată de mișcarea de șolduri a primelor manifestări rock-and-roll.

Singurul lucru care mi se pare demn de luat în seamă este cât de incapabili suntem noi înșine la conectare semnificativă cu tinerii de astăzi. Pentru că, emoțional vorbind, acest tip de conectare se află în permanentă concurență cu superexcitanta lume virtuală a gadgets-urilor. Sau pentru că noi înșine – profesori și părinți – absorbiți în vortexul neliniștitor al transformărilor actuale, am uitat să ne reinventăm. Să evoluăm emoțional. De aceea, o groază de psihologi au venit în întâmpinarea acestei crize a părinților, cu tot felul de cârje și proptele. S-au inventat sute de rețete de relaționare, gestionare a conflictelor, dozare a pedepselor sau administrare a recompenselor. Au înflorit școlile de parenting, mentorii educaționali, cărțile tip ”rețetă educațională”, seminariile cu propovăduitori luminați de tehnici inteligent denumite. Cu toate astea, există o continuă derută a părintelui, permanente denunțări ale eșecului de conectare, din ce în ce mai mulți copii ”neascultători”, ”cu personalitate”, ”rebeli”, greu de gestionat, greu de ”controlat”. Am văzut sute de părinți inteligenți, ascultând convinși cursuri revelatoare despre o metodă sau alta, angajați pionierește la aplicarea ei, ca mai apoi să regreseze dramatic, dezolați și resemnați, la vechile practici. Cunosc o mulțime de părinți buni care, cu o mână împing leagănul și cu alta își butonează telefoanele. După cum mă joc zilnic cu copii care nu mai au chef să pună în practică un joc de mișcare sau altul doar pentru simplul fapt că l-au vizionat deja pe net.

Acum doi ani jucam ”roll over” pe saltele cu cei de clasa I cu o frenezie greu de imaginat. Se bucurau să-și imagineze că sunt zece într-un pat, de unde fiecare cade pe rând când ceilalți se rostogolesc, pe versurile popularului cântec. Astăzi i-am propus același joc actualei generații de clasa I. Mi-au răspuns plictisiți că îl știu deja – l-au văzut într-un clip animat pe youtube. Am trecut greu peste șocul dezolantei descoperiri: acestor copii le place încă jocul respectiv, numai că experiența practică propriu-zisă a fost deja înlocuită de satisfacția anticipării virtuale. Ca profesor, nu am cum să înot contra curentului. Trebuie să mă adaptez. Ar fi o prostie să mă încăpățânez și să-i fac să participe la ceva deja consumat.

Nu-i de mirare că școlile sunt astăzi în permanentă criză. Cu atât mai mult cele ca ale noastre, dirijate de obstinația funcționărească și disciplinată a adulților înțepeniți în trecut. Învățământul ultracentralizat, școlile-sincron, școlile-clonă în toate localitățile țării și metoda predării după principiul ”one size fits all” sunt cele care au pus cea mai mare distanță între programele educaționale și nevoile copiilor de astăzi. Nu cred că există soluția unei reformări revoluționare. Există însă numeroși pași de făcut pentru scurtarea punților între modelele impuse de voința noastră și nevoile copiilor acuali. Școala românească funcționează încă pe modulul conținuturilor adaptate uniform unei vârste și, implicit, al ”ajustării” copiilor la etaloanele care au funcționat pentru noi la un moment dat. N-am reușit să ne reformăm nu doar pentru că suntem condiționați de interese politice și slabă finanțare. Cred că problema e cu mult mai adâncă: cei care au încercat reforme au uitat mai mereu mereu cui se adresează. I-au preocupat pe toți construcția teoretică, armonia pârghiilor în sistem, procedurile și corectitudinea formulărilor în documente. Au lăsat însă pe dinafară o variabilă mereu în schimbare: mintea copilului și ritmul trepidant al stimulilor care acționează deja asupra ei. Chiar și mânia vocilor care se ridică împotriva celor care acuză școala de astăzi este un simptom al acestei neputințe. Într-un fel – buni sau răi – toți profesorii de astăzi, aflați la catedră, se străduiesc, muncesc, dau ce au mai bun. Totul într-o permanentă desincronizare cu apetitul adevărat al copiilor din clase. Avem o groază de adulți serioși, regulamentari, solemni și procedurali în fața unor generații care funcționează pe modulul ”wow”. Niște copii pentru care virtualul și realitatea au țesut probabil transformări neurologice de care încă nu suntem conștienți. Copii bombardați cu mii de răspunsuri cu mult înainte de a încerca să-și pună vreo întrebare.

Cu toate astea, cred că și de stadiul lamentării trebuie deja să trecem. Da, lucrurile acestea se întâmplă și sunt dincolo de controlul nostru disciplinat. Copiii noștri vor fi din ce în ce mai invadați de mediul online, cu o viteză și dibăcie pe care nu le vom ajunge niciodată din urmă. Vor fi în egală măsură incredibil de ajutați să-și reveleze singuri adevăruri, să integreze concepte complexe, să inoveze, să cerceteze, să-și satisfacă pasiuni și curiozități. Rolul profesorului și al părintelul va trebui să se redefinească.

La cei care încă n-au găsit încă ecuația care să echilibreze prezența tehnologiei în viața de zi cu zi, observ o din ce în ce mai încordată punere sub lupă a ”tineretului” disfuncțional de astăzi, cel dependent de jocurile video, adică. Și, în paralel, o evitare sistematică a adevărului despre noi: asaltați de transformări încredibile, de ritmuri pentru care n-am fost construiți, de informații greu de selectat și presiuni permanente de reevaluare și reinvetare, s-ar putea să fi depus de mult armele. S-ar putea să nu mai avem suficiente resurse de energie, bucurie de joc și conectare emoțională ca să compensăm nevoile celor care evadează în online. Ce rămâne de făcut?

Singurul lucru care pare încă plauzibil ar fi o încercare de evoluție a generației deja adulte. O ardere de etape și așezare în actualitate, un nou tip de maturizare care să ia în calcul concurența noastră cu un tip de conectivitate extrem de puternică. În mintea copilului meu este un calculator care ocupă un centru afectiv pe care l-am lăsat probabil sub asediu și am uitat să îl revendic. Ar fi de bun simț să constat ca nu ne rămâne decât să devenim niște părinți/profesori la fel de spectaculoși și interesanți ca desenul animat din fața bolului cu cereale. Ca să înlocuim conectarea electronică, pare că ne-ar trebui un truc extraordinar, o strategie care să surprindă și să anihileze, care să-l smulgă pe copil din lumea în care s-a refugiat involuntar sau a fost împins din comoditate. Ar trebui – la clasă – de pildă, să fiu un fel de magician care scoate din mânecă tot felul de dispozitive care să forțeze învățarea sau s-o faciliteze prin amuzament și consum de senzații tari. Or, asta este imposibil și ar duce către același tip de dependență.

Cred că lucrurile sunt cu mult mai simple. Nu am să le pun într-un răspuns cu pretenția unei sentințe. Am să spun totuși o altă poveste: am făcut la clasă un experiment banal: am dictat doua texte banale unui grup de copii (10-11 ani). L-am dictat pe primul foarte clar, cu repetări si intonație. Nu m-am uitat însă la copii deloc pe parcurs: am ținut nasul în carte, m-am făcut că ordonez caiete pe catedră, m-am uitat lung pe geam. Am dictat și al doilea text, la fel de clar. De data asta, m-am uitat mereu la copii si mintea mea a fost mereu concentrată pe ce fac ei. Prima oară, au greșit aproape toti (greșeli elementare, de punctuație, ortograme, omisiuni de cuvinte.) La a doua dictare, 8 din 10 copii au scris perfect.

Diferența asta de reacție a copiilor imi este foarte familiară: cand nu ești cu totul în clasă, oricat de stăpan ai fi pe materia ta, rezultatele celor care învață sunt cu mult sub potențialul lor. Nu cred că exista copii leneși. Toate lucrurile de care ne plângem în clasă, sau acasă, ca părinți: neatenția, lipsa de motivație, ritmul lent sau mințile așa-zis “greoaie” s-ar putea să fie și răspunsul lor la incapacitatea noastră de a ne conecta sufletește la ei. Cel puțin la început, în primii ani de formare. Deși generații abile și intuitive ale supertehnologiilor, copiii aceștia par să aibă o direct proporțională fragilitate emoțională și nevoie de validare sufletească. Au nevoie să fii în clasă PENTRU ei, și nu doar CU ei. Au antene speciale pentru detectarea adulților neautentici și neangajați, pe care, cel mai adesea, îi răsplătesc cu indiferență sau agresivitate. În același timp, câți profesori au rămas doar funcționari, câți vorbesc cu o voce metalică sau își privesc copiii intâmplător, pe sub sprâncene, întocmai ca o vânzatoare la vreun ghișeu cu geam minuscul? Câți părinți au rămas în zona controlului prin condiționări și câți își pun încă speranțele propriilor eșecuri într-un profesor mai ”dur” și mai ”autoritar” care să forțeze în copil comportamentele dorite?

Citeste intreg articolulsi comenteaza pe Contributors.ro