Crăciunul și românii, de-a lungul timpului – De la tăierea porcului și arderea butucului, până la ”pomul de iarnă” și colacii dăruiți celor vii și celor morți

Nicio altă sărbătoare nu are în jurul ei atâtea tradiții și obiceiuri cum este cazul Crăciunului, de la butucul care se ardea pentru a simboliza moartea şi renaşterea, până la o mulțime de obiceiuri menite să alunge spiritele rele, cum ar fi dansurile cu măști, pocnetele puternice din bice și excesele de mâncare și băutură. În articol puteți citi pe larg despre cum era împodobit bradul acum 60 de ani, despre turtele și colacii de Crăciun și despre o serie de tradiții de la sacrificarea porcului.

Informația pe scurt

• În ”pomul de iarnă” de acum 60 de ani se puneau steluțe făcute din staniolul de la bomboanele de pom mâncate anul anterior. Beteală se punea doar dacă se găsea la magazin, dacă nu se găsea se confecționa un ”înlocuitor” din hârtie creponată tăiată în formă de inele sau zale. Uneori pe crenguțe se punea vată, pe post de zăpadă artificială.

• Crăciunul a fost puternic laicizat în comunism. Nu se vorbea de bradul de Crăciun, ci de ”pomul de iarnă”, iar cadourile erau aduse de Moș Gerilă ”împrumutat” de la sovieticul Ded Moroz. Moș Gerilă era mult mai puțin rotofei decât Moș Crăciun și era o minune dacă aducea și portocale, mai ales că acestea erau tot mai greu de găsit după 1985.

• Se prepară și alimente ritualice, cum ar fi colaci și turte, de obicei în formă de cerc, stea și potcoavă, de păpușă sau de cifre. Se fac din aluat dospit și se dăruiesc colindătorilor și, prin pomană, se dădeau și spiritelor morților.

• În multe ritualuri, care se regăsesc și în alte sărbători din an, spiritele malefice erau alungate prin strigăte și pocnitori produse de bice, tulnice și buhaiuri. Tot contra spiritelor rele erau gândite obiceiuri precum aprinderea de focuri spectaculoase în nopțile de sărbătoare, diverse ritualuri de purificare prin stropire sau prin scufundarea în apa rece a râurilor și lacurilor.

• O legendă spune că porcul a fost nemulțumit de hotărârile lui Dumnezeu care a dat fiecărui animal un rost în lume. Calul a fost menit să-l ajute pe om, iar câinele să păzească locuința. Porcul grohăia încontinuu, iar Dumnezeu l-ar fi pedepsit să grohăie toată viața, din cauza lipsei de omenie și rușine de care porcul a dat dovadă.

• Începând cu a doua jumătate a secolului 19, a pătruns în România tradiția împodobirii bradului de Crăciun. Tradiția a pătruns din nordul și din vestul Europei, ”de sus în jos și de la oraș la sat”, scrie Ion Ghinoiu.

• La noi a existat obiceiul ”butucului de Crăciun”, ritual azi dispărut, dar atestat încă de la romani, care presupunea că un trunchi de stejar tăiat din pădure era ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Uneori, tăciunele rămas după arderea butucului era păstrat, crezându-se că ajută la vindecarea bolilor.

Cum arăta ”pomul de iarnă” acum peste 60 de ani

Acum peste 60 de ani NU era în magazine uimitoarea ofertă de globuri, beteală și diverse podoabe. În brazi naturali (sau molizii) cumpărați de la piață sau aduși din pădure se puneau lumânări ce erau prinse cu clipsuri de metal. Aceste lumânări existau în mai toate casele și în anii 80. Erau aprinse doar în seara de Ajun sau/și în ziua de 25 decembrie și erau supravegheate, ca să nu ia bradul foc.

Se puneau bomboane de pom în staniol de diverse culori. Dacă se găsea beteală se punea și ea, dacă nu se găsea se confecționa din hârtie creponată tăiată în formă de inele sau zale. Din hârtie creponată se făceau și fluturi.

Uneori din hârtie se făceau și un fel de globuri, iar din staniolul de la bomboanele de pom de anul trecut se făceau steluțe care se puneau în pom

Uneori se tăiau la traforaj figurine din lemn; moșul, steluțe, sania moșului sau reni. Se puneau și nuci îmbrăcate în poleială, dar și coșulețe din carton îmbrăcate în hârtie creponată.

Vata medicinală se punea pe crenguțe ca un fel de zăpadă artificială. În unele locuri pomul era adus în casă și împodobit chiar în ziua de Ajun.

Moș Gerilă și ”pomul de iarnă” în anii 80

Nu trebuie uitat că în comunism sărbătoarea Crăciunului era ”laicizată”: nu se mai vorbea de brad de Crăciun, ci de ”pomul de iarnă”, iar singurul ”Moș” oficial acceptat era ”Moș Gerilă”, preluat de la sovietici. Zilele de 25 și 26 decembrie nu doar că erau lucrătoare, dar nu exista sâmbătă liberă.

Moș Gerilă aducea cadouri la final de an, în noaptea de Anul Nou, iar startul ”sărbătorilor de iarnă” se dădea pe 27 decembrie. De la Moș Gerilă copiii fie primeau jucării, fie pijamale, căciulă, mănuși, fular și dulciuri. Era o adevărată sărbătoare când cei mici primeau portocale.

Moș Gerilă era uneori ilustrat ca fiind tânăr și nu era înfățișat atât de rotofei cum este Moș Crăciun din zilele noastre. În Transilvania Moș Gerilă putea fi reprezentat și cu costum albastru și uneori avea, alături de sac. și un coș cu fructe.

În milioane de familii, venea ”neoficial” Moș Nicolae și Moș Crăciun, în timp ce Moș Gerilă venea ”oficial” la grădiniță, la școală sau la fabrică, unde erau adunați copiii angajaților pentru a primi mici cadouri.

În sate colindătorii porneau pe uliţe în Ajunul Crăciunului și erau răsplătiți cu nuci, mere, colaci sau bani. Tinerii umblau din casă în casă cu „Steaua” și cu „Capra”, reprezentaţii răspândite în numeroase zone din România.

În anii 80, nu de puține ori copiii confecționau podoabele din ”pomul de iarnă”, cu hârtie, staniol, carton, culori, acuarele, lipici și foarfecă. Se făceau steluțe din hârtie colorată sau din staniol netezit sau împăturit. Uneori se făceau steluțe și din paie de cereale ce erau ținute un sfert de ore în apă caldă și erau apoi modelate (călcate cu fierul, încrucișate).

Se mai confecționau flori din staniol, dar și din nylon sau din ciorapi vechi, iar pentru ele se foloseau și sârme și nasturi, printre altele.

Moș Ajun și Moș Crăciun în tradiția populară

Moș Ajun este o reprezentare mitică în panteonul românesc: este frate cu Moș Crăciun și este cu doar o zi mai mic decât acesta și era celebrat în 24 decembrie. ”Conform tradiției, Maica Domnului, cuprinsă de durerile Facerii, cere adăpost lui Moș Ajun. Acesta, motivând că este sărac, o refuză dar o îndrumă spre fratele și vecinul său mai bogat, Moș Crăciun. Prin asemănarea zilelor din luna decembrie cu numărul purtat de gospodăriile din satul unde s-ar fi născut Hristos, Moș Crăciun o trimite pe Maica Domnului de la numărul 24, la 25”, scrie Ion Ghinoiu. În unele legende, Moș Ajun este cioban sau baci la turmele lui Crăciun.

Moș Crăciun în tradiția populară

”Crăciun este un zeu fitomorf și solar specific teritoriilor locuite de geto-daci, identificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra”, scrie Ion Ghinoiu. El explică și faptul că, mai mult de un mileniu, creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun: până în 1564 în Franța, până în prima parte a secolului 18 în Rusia și până la final de sec 19 în Țările Române.

Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane, apoi nașterea zeului solar de origine iraniană Mithra și, după apariția creștinismului, Nașterea Domnului Iisus.

Multe obiceiuri din perioada cuprinsă între Crăciun și Anul Nou formează ”scenariul morții și renașterii divinității”.

Colacii și turtele de Crăciun

Unele obiceiuri au fost interpretate ca simbolizând ”degradarea” timpului, dezordinea și haosul dinaintea Creației (spre exemplu excesele de mâncare, băutură și distracție, dar și ritualurile cu dansuri grotești cu măști și cu expresii licențioase).

Se preparau și încă se mai prepară alimente ritualice, cum ar fi ”turtele de Ajun” și ”colacii de Crăciun”.

Cum frumos explică Radu – Anton Roman în cartea ”Mese și obicei românești” ”ceremoniile culinare de Crăciun sunt legate în primul rând de colaci și turte. Pâinea de zi cu zi este înălțată la rang de mesager spiritual, este sărbătorește împletită și împodobită, devenind un simbol venerat. Privilegiat de datină și, bineînțeles, mai îngrijit și mai îndelung muncit decât pâinea, colacul se încarcă cu emoția și speranța înnoirii, cu bucuria sărbătorii. Ca și bucățica de pâine cu sare oferită oaspeților, colacul și turta de Crăciun poartă cu ele mesaje de bunăvoie, de schimbare, de promisiuni fericite”.

Colacii și turtele de Crăciun se mai numesc Crăciunei și pot avea formă de stea, potcoavă și cerc. De obicei copiilor mai mici care colindă li se dădeau covrigei, iar colacii mari erau pentru flăcăi.

În multe ritualuri, care se regăsesc și în alte sărbători din an, spiritele malefice erau alungate prin strigăte și pocnitori produse de bice, tulnice și buhaiuri. Din păcate, pocnetele puternice ale petardelor din prezent nu mai au nimic în comun cu alungarea spiritelor rele…

Tot contra spiritelor rele erau gândite obiceiuri precum aprinderea de focuri spectaculoase în nopțile de sărbătoare, diverse ritualuri de purificare prin stropire sau prin scufundarea în apa rece a râurilor și lacurilor.

O noapte aparte

Noaptea de Crăciun era una dintre acele nopți cu totul speciale în care se credea că cerul se deschide, vorbesc animalele și ”ard comorile”. Ideea arderii comorilor se referă la faptul că în aceste nopți speciale apar în locul unde este îngropată o comoară flăcări care sunt ”fără căldură și de culoare albăstruie”. Se credea că o bună parte dintre comori erau blestemate și, închinate Satanei fiind, nu puteau fi dezgropate.

Colindătorii sunt cei care-l aduc pe Dumnezeu în casele oamenilor și sunt mediatorii prin care darul ajunge la divinitate. ”Colindele rețin imaginea mesei de Crăciun, când se deschide cerul și Dumnezeu intră în casă o dată cu colindătorii și se așază la masă cu gazda, realizându-se un imaginar contact intim cu divinitatea. Darurile – ofrandă oferite colindătorilor, menite să medieze raporturile cu divinitatea, sunt o reflectare a dorinței perpetue a omului de a comunica cu forțele supreme (de aici și credința că cel ce nu răsplătește corespunzător colindătorii poate atrage ”mânia divină”, scrie Ofelia Văduva în cartea ”Pași spre sacru”.

Ignatul și Porcul

Ignatul, pe 20 decembrie, este ziua în care, conform tradiţiei, este sacrificat porcul pentru masa de Crăciun. Ritualul sacrificării unui animal aminteşte de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) care jertfeau un animal în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Acest sacrificiu semnifică anul ce se încheie, dar şi noua viaţă ce se naşte – noul an.

Porcul a fost domesticit acum 9-10.000 de ani în Anatolia și în China și a fost crescut pe scară largă, fiindcă are carne bună la gust și este mai simplu de crescut decât vitele. Porcul a fost încă de acum peste 2.500 de ani interzis în unele zone din Orientul Mijlociu. Oamenii preistorici au descoperit că porcul era mult mai ușor de crescut decât vitele, mânca resturi din gospodărie, se înmulțea rapid și carnea este gustoasă și se păstrează mai mult timp decât cea de vită sau pui.

Obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor.

Tăierea porcilor avea loc într-o anumită zi, la Ignat (20 decembrie), şi într-un anumit moment al zilei, de obicei în zori. Prinderea şi înjunghierea animalului, tranşarea acestuia ofereau suficiente momente pentru efectuarea unor practici menite să asigure sănătatea gazdei în noul an, să alunge spiritele rele, să prezică vremea pe o perioadă mai îndelungată de timp, să fertilizeze ogoarele pentru a obţine roade bogate.

Ion Ghinoiu scrie că sunt indicii etnologice că sacrificiul ritual al porcului se făcea primăvara în perioada semănatului și încolțitului bobului de grâu. Sacrificiul a fost acum mult timp mutat din primăvară către perioada solstițiului de iarnă, la fel cum s-a întâmplat și cu alte obiceiuri de primăvară.

”Credințele, obiceiurile și practicile magice referitoare la prevestirea morții violente, la prinderea și înjunghierea victimei, la semnele făcute cu cuțitul pe corp, la jumulirea părului pentru bidinele și jupuirea pieii pentru opinci, la grăsimea folosită la farmece, descântece și pentru prepararea unor leacuri de vindecare a bolilor, la alimentele rituale preparate din diferite organe vitale sunt relicve ale sacrificiului prin substituție a zeului, care moare și renaște anual la solstițiul de iarnă, împreună cu timpul. (…) Ignatul porcilor a preluat numele și data de celebrare ale Sfântului Ignatie Teofanul, sărbătorit în calendarul ortodox în ziua de 20 decembrie”, scrie Ion Ghinoiu.

Ofelia Văduva, citată în cartea lui Radu Anton Roman – Mese și obiceiuri românești, scrie că erau credințe cum că dacă nu tai porcul la Ignat, acestuia nu i-a va mai merge bine după și va slăbi. Existau însă și sate unde porcul era pe vremuri tăiat a doua zi de Crăciun sau a treia zi, fiindcă în prima zi era interdicție la consumul de carne. Când tai porcul ”să fie Lună plină”, să fie ”frig și umed” – erau condiții cărora li se acorda mare atenție în sistemul de viață tradițională.

”Spațiul trebuie curățat bine și este demarcat – ”însemnăm locul printr-o linie” practică ce amintește de ritualurile de pregătire a actelor sacrificiale la romani prin trasarea unui cerc magic în jurul altarului. Totodată sunt respectate gesturi și formule rituale pentru ”consacrarea” victimei: animalul este stropit cu apă sfințită, este așezat cu capul spre răsărit, pe frunte sau pe ceafă este tranșată cu cuțitul o cruce pe care se presară sare. Capul de porc este ”tras cu râtul” înapoi, în casă sunt rostite formule rituale. Doamne ajută, să-l mâncăm cu sănătate”.

Butucul Crăciunului și Bradul

La noi a existat obiceiul ”butucului de Crăciun”, ritual azi dispărut, dar atestat încă de la romani, care presupunea că un trunchi de stejar tăiat din pădure (jertfit) era ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie, pentru a simboliza moartea şi renaşterea divinităţii, a zeului autohton Crăciun. Etnologii cred că și dacii practicau un astfel de rit funerar de incinerare. Obiceiul butucului de Crăciun este întâlnit la diverse popoare, inclusiv sârbii, croații și letonii.

Uneori, tăciunele rămas după arderea butucului era păstrat, crezându-se că ajută la vindecarea bolilor.

Un alt obicei moştenit de români de pe vremea dacilor era cultul pentru brad, pe care îl mai găsim şi astăzi în unele zone ale ţării, şi anume bradul era tăiat la nuntă sau la moartea cuiva, fiindcă în cadrul ritualului de înmormântare bradul reprezenta „nunta” mortului cu divinitatea şi natura.

Primul brad împodobit la sărbătorile Crăciunului a fost cel de la palatul principelui Carol I de Hohenzollern, după venirea în Principatele Române, în anul 1866, astfel că de atunci, în noaptea de Crăciun, invitații aleși de la palat împodobeau bradul.

Începând cu a doua jumătate a secolului 19, a pătruns în România tradiția împodoborii bradului de Crăciun. Tradiția a pătruns din nordul și din vestul Europei, ”de sus în jos și de la oraș la sat”, scrie Ion Ghinoiu.

Tradiții de Crăciun în diverse provincii istorice

Transilvania

Consacrat în zona Maramureşului este „Jocul Moşilor”, la originea căruia se crede că au stat ceremoniile cu măşti din nopţile de priveghi, un ritual străvechi de cinstire a morţilor. După ce au colindat toată noaptea, copiii şi tinerii îşi iau bicele şi ies pe uliţele satului. Cine le iese în cale este „croit” de biciul „moșilor”. „Moşii” maramureşeni poartă, în general, o mască făcută din blană de cornute și bat la uşile oamenilor pentru a-i speria, dar şi pentru a le ura un an mai bun.

O altă tradiţie nelipsită din Maramureș este „Viflaimul” – o piesă de teatru popular în care este recreat momentul apariţiei magilor şi al păstorilor ce vestesc naşterea lui Iisus. În jur de 20-30 de tineri pot participa la acest spectacol, în care apar personaje biblice, în funcţie de cât de mare este ceata.

Tot aici, de Crăciun nu se dă cu mătura, nu se spală rufe şi nu se dă nimic cu împrumut. Cei care au animale şi păsări în gospodărie obişnuiesc să le dea mâncare pe săturate şi o bucată de aluat dospit, despre care se spune că le-ar feri de boli.

În unele zone, în Ajunul Crăciunului se legau pomii fructiferi cu paie pentru a fi mai roditori în anul care vine. Cei superstiţioşi ung cu usturoi vitele, la coarne şi la şolduri, pentru a alunga spiritele rele. Din străbuni se spune că, dacă vitele se culcă în seara de Ajun pe partea stângă, este semn că iarna va fi lungă şi geroasă.

În satele de pe Târnave se ține un obicei numit „butea feciorilor”. Băieţii se strâng în ceată pentru a aduna, încă din zilele de post, vin pentru petrecerea din ultima săptămână a anului. Ceata de colindători este organizată după reguli complicate şi fiecare membru are un rol.

Tot în această zonă se cântă un colind cu rădăcini arhaice, intitulat „Împăratul Romei”. Colindul redă contextul istoric al naşterii lui Iisus, în timpul împăratului roman Octavian Augustus şi descrie momentul venirii celor trei magi de la Răsărit cu daruri – aur, smirnă şi tămâie..

În comuna Ilva Mare din Bistriţa-Năsăud, în Ajunul Crăciunului pornesc prin sat „belciugarii” – tineri costumaţi în capră, soldat, urs, preot, jandarm, doctor, mire şi mireasă, care interpretează, în fiecare casă, o mică scenetă. Obiceiul nu este specific creştinismului, dar oamenii de pe Valea Ilvelor cred că gospodăria în care joacă „belciugarii” va fi una bogată în anul care vine. De aceea, toată lumea îi aşteaptă şi îi răsplăteşte.

La Sălişte, în judeţul Sibiu, se păstrează o tradiţie veche din anul 1895. În seara de Ajun, cetele de feciori colindă în toate casele satului, îmbrăcaţi în costume populare. Colindatul începe cu casa primarului şi a preotului, după care feciorii pornesc din casă în casă, până dimineaţă, iar la final se duc direct la „ceată”, unde colindă „gazda”.

În prima zi de Crăciun, la prânz, cetele de feciori colindă în biserică, după încheierea slujbei, fiind ascultaţi de tot satul.

În a patra zi de Crăciun, toate cetele din Mărginime, dar şi din localităţile de dincolo de munţi, din judeţele Vâlcea şi Argeş, sunt invitate la întrunirea cetelor de juni de la Sălişte, care se ţine anual încă de acum 125 de ani. Fiecare ceată îşi prezintă jocurile tradiţionale şi mesajul, după care se prind cu toţii în Hora Unirii.

Moldova

Pe lângă împodobirea bradului, în unele gospodării se păstrează un obicei străvechi – decorarea caselor cu plante: busuioc, maghiran şi bumbişor, purtător de noroc. Bucatele tradiţionale din carne de porc – tobă, caltaboşi, cârnaţi, piftie, sarmale – dar și plăcintele poale-n brâu sunt foarte populare.

Tradiţia spune că femeile nemăritate îşi pot vedea ursitul dacă pun într-o strachină, pe prispă, sub fereastră, câte un pic din toate mâncărurile.

În special în Bucovina, oamenii fac turte de Crăciun şi le păstrează până la primăvară, când sunt puse între coarnele vitelor atunci când pornesc la arat. Se spune că aceşti colaci trebuie să fie rotunzi precum Soarele şi Luna.Tot în Bucovina, în ziua de Ajun, femeile obişnuiesc să ascundă fusele de la furca de tors sau să bage o piatră în cuptor pentru a ţine şerpii departe de gospodărie.

O tradiţie interesantă, dar care s-a pierdut, este cea de a ieşi afară cu mâinile pline de aluat şi de a atinge fiecare pom din livadă, repetând: „Cum sunt mâinile mele pline de aluat, aşa să fie pomii încărcaţi cu rod tot anul”.

Tot în Bucovina sunt preparate 12 feluri de mâncare de post, între care prune afumate, sarmale cu cartofi, ciuperci tocate cu usturoi, borş de bureți, care sunt pentru masa din Ajun – ultima înainte de încheierea postului. Uneori, sub masă sunt răsfirate câteva fire de fân. Peste masă se petrece un fir de lână roşie, legat sub formă de cruce, iar la colţurile mesei se aşază căpățâni de usturoi. În mijlocul mesei este pus un colac rotund, iar în jurul său cele 12 feluri de mâncare.

În unele zone, pe lângă colindători ies pe ulițele satului cetele de ”mascaţi” – „babe şi moşnegi” care prin joc, gesturi şi dialog transmit urări pentru anul care vine.

Oltenia

În satele din Oltenia, în Ajunul Crăciunului se practică „scormonitul în foc”. Toţi membrii familiei se adună în jurul focului şi, pe rând, dau cu o nuia, spunând: „Bună dimineaţa lui Ajun/ Că-i mai bună a lui Crăciun/ Într-un ceas bun/ Oile lânoase/ Vacile lăptoase/ Caii încurători/ Oamenii sănătoşi/ Să se facă bucatele, porumbul, grâul”.

„Piţărăii” este un obicei de pe vremea dacilor care se practică în localităţile de pe Valea Jiului şi care semnifică sacrificiul adus divinităţii drept mulţumire pentru rodnicia holdelor şi a pomilor. Piţărăii sunt numai bărbaţi, copii sau adolescenţi, organizaţi în cete, îmbrăcaţi în haine populare care se adună în noaptea dinaintea Ajunului pentru a împodobi steaguri cu clopoţei, năframe multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori pe care le agaţă de prăjini de câţiva metri lungime. Alaiul porneşte apoi la colindat.

În ziua de Crăciun, femeile mai respectă încă un obicei vechi de sute de ani – dimineaţa, ele pleacă la cimitir, unde dau cu tămâie mormintele, după care se întorc acasă şi scot colacii de le copt. Pe fiecare colac sunt puse un ou şi o lumânare, iar apoi se dă de pomană prin vecini.

Banat

În localităţile de pe Valea Almăjului, colindătorii iau cu ei un băţ din lemn de alun încrustat în coajă sau afumat la lumânare. Băţul este lovit de podeaua casei pentru a alunga duhurile rele. Alunul fiind naşul, în folclorul românesc, cu el se alungă şerpii, norii, spre a feri gospodăria de diavoli şi a-i aduce prosperitate. Bătrânii aruncă în faţa colindătorilor boabe de grâu şi porumb. Oamenii cred că dacă vor amesteca boabele peste care au trecut colindătorii cu sămânţa pe care o vor pune în brazdă vor avea parte de o recoltă bună în anul care vine.

În Ajunul Crăciunului, sârbii din Banat fac focul pentru pentru a arde „badnajak-ul”. Este vorba despre un trunchi de stejar tânăr care este aprins în noaptea de Crăciun în curtea casei. Scânteile focului ar aduce bunăstare gospodăriei.

În Apuseni, în ultima duminică dinaintea Crăciunului are loc „Crăciunul fiarelor” sau „Noaptea lupilor”. În zorii zilei, un flăcău „neînceput” este trimis la marginea satului. Aici, cu o seară înainte, fetele atârnă într-un copac măşti care reprezintă duhurile pădurii. Flăcăul alege una dintre ele şi devine „vârva” satului – o personificare a lupului, considerat ocrotitorul pădurii şi al vânatului. Băiatul porneşte prin sat, însoţit de o ceată, iar în calea lor nu are voie să iasă nicio fată sau femeie, pentru că se spune că aceasta va fi bântuită tot anul de lupi. Bărbaţii îi primesc în curte, unde îi servesc cu băutură şi friptură. Seara, flăcăii merg la huda lupului, o peşteră adâncă, unde aruncă un purcel sau un berbec, jertfă oferită animalelor sălbatice.

Dobrogea

Varianta dobrogeană a „Caprei” este „Struţul”. Tradiţionala costumaţie de Crăciun este făcută în această zonă dintr-o ţesătură groasă de lână, de care sunt prinse legături de stuf, plante găsite din abundenţă pe malurile lacurilor dobrogene. Flăcăii se strâng în cete încă din 6 decembrie, de la Moş Nicolae, pentru a începe repetiţiile. În trecut, cetele erau foarte bine organizate. Fiecare avea un „cap” care se asigura de păstrarea tuturor tradiţiilor, un ajutor, un contabil, un ţuicar, un pisic şi o iapă. Aceste orânduiri se mai păstrează încă în unele localităţi în care băieţii se mai organizează după vechile obiceiuri.

În nordul Dobrogei, în apropierea Munţilor Măcinului, cetele de feciori au şi „Oleleul” – personaj de origine păgână care intră primul în gospodărie, înconjoară ceata de colindători de două-trei ori, după care o veghează. Oleleul are misiunea de a speria duhurile rele. El este îmbrăcat în general în cojoc din piele de oaie şi înarmat cu un buzdugan şi cu o sabie din lemn. Costumaţia este completată cu beteală, clopoţei şi tălăngi pe care „oleleul” le bate din pământ pentru a proteja gospodăriile de spiritele rele.