Criza care a fost, criza care vine – rezumat in 7 paragrafe (2008-2012)

Daca ne-am uita din elicopter la ultimii 3 ani, plus anul ce va sa vina, am vedea, in cascada, trei secvente legate: doua trecute, una viitoare. Primul episod relevant este, in 2008, o bula speculativa de proportii planetare. In al doilea episod, logic derivat din primul, este criza bancara – cu toate efectele ei de la prabusirea Lehman Brothers in 2008 si pana in prezent. Al treilea episode este, probabil cel al falimentului sau cel putin al slabirii statelor suverane, in urma poverii preluate cu datoriile sistemului bancar (dar si cu efectelor economice conexe, cauzate de recesiunea care a venit la pachet cu problemele sistemului bancar). Toate oalele sparte sunt decontate de contribuabili sau indatorati – in fond, aceeasi oameni amarati.

In prima etapa, bula speculativa a pornit de la o evaluare gresita a imprumuturilor imobiliare – nu din necunoastere, ci din lacomie. Supraevaluarea valorii acestora, cel putin in modelele bancilor, a fost sustinuta de o politica laxa de creditare. Nepasarea fata de verificarea imprumutatilor, mai ales in SUA a fost dublata de inventarea unor produse denumite acum “arme de distrugere in masa”, care au permis tranzactionarea riscului si impachetarea unor produse derivative, derivate din creditele asupra proprietatilor. Exprimat poate prea simplu, produsele bancare sofisticate au permis bancilor sa faca profit prin divortul de realitate si pariuri pe “moartea” unor credite. Cum? Luand, sa spunem, 1.000 de credite de diverse calitati si “impachetandu-le” cu fundita intr-un vehicol special creat, in care investitorii prostiti de prezentari colorate si “sofisticate” isi aruncau cu larghete banii, convinsi fiind de prezentarea vulpoilor bancari, adica a celor care vindeau. Uneori, investitorii prostiti nu erau niste persoane fizice, ci alte banci. Rezultatul? Bancile mari ale lumii au ajuns sa detina portofolii pe care nu le inteleg, cu structuri complexe formate din ceea ce au botezat Special Purpose Vehicles –un fel de “insule” gandite de avocati in care se aduna gramada tot ce vrei si ce nu vrei pentru a fi apoi revandut celor care nu pricep nici macar ce cumpara. Este o modalitate care ocoleste elegant legile gravitatii in varianta contabila pentru ca sunt ticluite de o asemenea maniera incat aceste “insule” nu sunt socotite in balanta contabila a bancilor si sunt astfel structurate incat sa fie considerate “independente” de banca ce le initiaza. Ele dribleaza si regulile prudentiale intrucat bancile sustin ca ele, dezinvestindu-se din aceste produse nu mai trebuie sa vina cu provizioane si rezerve de capital suplimentare. Ba mai mult, pentru a arunca si mai mult fum asupra “campului de batalie”, bancile au creat si instrumente de asigurare pentru riscul prabusirii instrumentelor nou create botezate Credit Default Swaps (CDS). Cu alte cuvinte, daca incerci sa te sustii in aer dand pur si simplu din maini, nu ti-ar strica si un elicopter imaginar. O parte din aceste instrumente – botezate simpatic CDS-uri dezbracate – au fost scoase in afara legii de Parlamentul European de la 1 Decembrie – nimeni in Romania nu s-a obosit sa dezbata acest eveniment “obscur”, care insa a contribuit la criza in care ne gasim. Totalul acestor instrumente la finalul lui 2007, era “modesta” suma de 62.000 miliarde de dolari.

In a doua etapa, speculatia imobiliara a condus la probleme bancare, intrucat bancile relaxasera normele prudentiale pentru impruturile imobiliare, iar pretul caselor se presupunea ca va continua sa creasca, cel putin in capul banchierilor si in modelelele “sofisticate” pe care le foloseau. Sa fim mai expliciti: bancile au imprumutat in America, pentru a-si cumpara case, oameni fara “istoric de creditare” (adica oameni care nu au avut un credit anterior in viata lor, nici macar pentru o bicicleta). Explicatia era ca din moment ce valoarea caselor va continua sa creasca, banca va lua casele si va iesi oricum in profit, chiar avand in vedere costul executarii oamenilor. Principiul s-a schimbat putin cand economia si implicit valoarea caselor au inceput sa o ia in sens invers. Pe acest fond, criza bancara s-a declansat in momentul in care se adunase atata gunoi sub pres (impachetat cum e povestit mai sus) incat a inceput sa dea pe de-alaturi. Cu alte cuvinte, cand portofoliile “impachetate” cu veselie s-au dovedit a avea probleme reale, intrucat nu se mai stie cine cat e in stare sa plateasca si cat valoreaza o galeata amestecata cu datornici buni, care platesc la zi, amestecati cu cei irecuperabili. Iar in momentul in care nu stii iar unii clienti “rai” incep sa nu mai plateasca, poti banui ca intreg portofoliul din care face parte creditul neperformant risca sa ajunga in aceeasi situatie. Efectele au fost zguduitoare: bancile tranzactioneaza mai putin, avand din ce in ce mai putina incredere una in alta, nu exista bani noi in sistem, iar in lipsa lichiditatilor banci precum Lehman Brothers s-a dus la fund in 2008, iar alte banci italiene si grecesti risca sa o apuce pe aceeasi cale in cateva luni. Exista o re-evaluare a portofoliilor riscante, scaderi importante in pretul bunurilor care asigurau credite si o crestere economica anemica. Intrucat cresteri de proftabilitate sunt imposibile iar investitorii nu au un apetit pentru recapitalizarea bancilor, bancile vor ramane fragile pentru o lunga perioada de timp de aici inainte, cel putin pana la finalul lui 2013.

In a treia etapa, de la speculatia imobiliara si criza bancara care i-a urmat, am ajuns la criza datoriilor statelor suverane. Etapa intermediara a fost momentul in care bancile au pus pistolul la tampla unor state suverane si au spus : banii sau se prabuseste intreg sistemul bancar. Statele Unite, de exemplu, au “produs” 17.000 de miliarde in mai putin de un an, conform unui raport recent al Government Accountability Office, echivalentul Curtii de Conturi de la noi – bani predati bancilor prin diverse mecanisme financiare “de urgenta”. Banii au fost tipariti pur si simplu. Apoi, cocosate de atatea miliarde acordate bancilor pentru a le salva si gasindu-se in imposibilitatea de a se imprumuta ele insele pentru nevoile de zi cu zi, confruntate cu somaj si cheltuieli in crestere, am ajuns in situatia in care datoria unor tari depaseste marimea economiei (Grecia va ajunge la 160%, campioana absoluta, Italia a sarit de 120% la pachet cu Belgia, dar si Statele Unite vor depasi pragul de 100% pana la finalul anului) Statele au intrat in datorii in principal pentru a salva sistemele bancare si a reporni economia, prin niste interventii coordonate si pachete active de stimulare economica, unele de o valoare indoielnica- a se vedea cele 500 de miliarde de dolari cheltuite aiurea de administratia Obama. Daca obiectivul monetar, de calmare a pietelor, a fost atins cu greu, printr-o interventie coordonata de sute de miliarde de euro, al doilea obiectiv – repornirea economiei – a esuat. Criza bancilor s-a metamorfozat in criza statelor suverane. De aceea, in anul viitor veti vedea o lupta la scena deschisa intre actori de piata – pradatori (China va fi unul dintre ei) si tari care au datoria mai mare decat economia (gen Grecia si Italia Irlanda, Portugalia si Spania). Arhitectura economica a secolului XXI se restructura in urma acestui conflict violent, care se va petrece in urmatoarele luni.

Cine deconteaza toate cheltuielile,datoriile, din toate trei etapele? Cetatenii simpli. In prima faza au “simtit” glontul pe la ureche doar cei care au platit un avans in ansambluri rezidentiale care au dat faliment, astfel incat oamenii s-au trezit si fara case si fara posibilitatea de a recupera banii. Tot in prima etapa au constatat o schimbare de atitudine a bancilor care imprumutau inainte cu veselie – creditele ipotecare au devenit mai dificil de obtinut si mai oneroase. In a doua faza, prabusirea bancilor a nascut o etapa in care traim partil in continuare: lipsa lichiditatilor mentine toata activiatea economica la un nivel scazut, in care cresterile, acolo und exista, sunt cel mult anemice. Oamenii se trezesc ca nu isi mai pot lua credite sau ca nu le pot plati nici pe cele pe care le au, mai ales avand in vedere relative scumpire a creditelor denominate in euro. Multe firme de leasing sunt aproape de faliment intrucat oamenii returneaza masini, iar consumatorii obisnuiti si-au revizuit drastic cheltuielile. A scazut numarul masinilor cumparate, al frigiderelor, al tuturor bunurilor durabile. A scazut si piata imobiliara, chiar mai drastic decat dupa efectul de “prima runda”. In a treia runda, care se va desfasura anul viitor, cu preponderenta, ne putem astepta la urmatoarele efecte: salarii inghetate in termeni nominali, scaderea veniturilor in termeni reali (avand in vedere inflatia si majoriarile de tarife), majorarea tarifelor la toate utilitatile, scaderea numarului de bugetari in continuare, datorita nevoilor statului de a-si reduce cheltuielile. Vom asista de asemenea si la “inghetarea” pietelor – adica o incapacitate cronica a statului de a se imprumuta de pe piata libera – a se vedea recenta emisiune de datorie in dolari a Romaniei, esuata lamentabil. Tot ca o consecinta, accesarea banilor de la FMI va deveni mai probabila – iar la pachet influenta acestui organism asupra politicilor economice ale Romaniei va creste.

Exista o singura posibila iesire din aceasta situatie, dar care nu e atat de sigura cum spun cei ce o propun: tiparirea de bani si ingroparea sistemului in mai multi bani lichizi decat poate sa duca, astfel incat bancilor din nou imprumutate la costuri zero (sau negative, adica cu o dobanda mai mica decat inflatia) sa le iasa din nou banii si pe ochi si pe urechi. Cele 17.000 de miliarde tiparite pana acum de banca central americana nu au fost suficiente – lumea se intreaba acum daca vor fi suficiente cele 1.400 de miliarde de euro gandite ca parte a mecansimului european de finantare sau convingerea Bancii Centrale Europene sa faca acelasi lucru. Fundamentul intelectual al acestor interventii consta in urmatoarea gandire explicata pe scurt: din teama, in crize se naste o “capcana a lichiditatii” in care fiecare actor economic mare (in special banci si fonduri de investitii) face ceea ce face badea Gheorghe cand simte un pericol: tine banii la ciorap si nu face nimic cu ei. Warren Buffet, spre deosebire de Badea Gheorghe nu tine banii la ciorapi, dar vehicolul lui de investitie are peste 40 de miliarde de dolari cash in acest moment. Iar o serie de investitori se feresc sa isi depuna banii oriunde, conservandu-i in lichiditati. Teoria este ca daca inunzia piata in lichiditati la un moment dat, investitorii vor fi convinsi sa reia circuitul economic de creditare-investitii-crestere, astfel incat economia isi poate reveni. Paul Krugman, un simpatic laureat al premiului Nobel a publicat un grafic daramator pentru aceasta teorie, in care inflatia nemiscata a SUA in ultimii patru ani este contrapusa cu triplarea cantiatii de bani din sistem (baza monetara). Dezbarea e nedecisa si va continua. Se poate spune doar ca si in cazul in care o interventie masiva va fi pregatita de marile banci centrale ale lumii (iar Secretarul Trezoreriei Americane nu face vizite in toate capitalele europene pentru scopuri culturale in aceste zile) – efectul poate fi doar temporar si destuld e limitat. Cu alte cuvinte, aceast lansator de rachete financiar, cum a fost el denumit de jurnalisti sturlubatici in cautare de metafore potrivite, are o raza limitata de actiune si risca sa se defecteze cand e folosit des.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro