Cronica unei istorii premeditate: Cioloş şi reforma PAC

Cea mai importantă secundă a vieţii noastre este prima secundă. Atunci începem să ne scriem trecutul. Sau mai bine spus, ne creăm posteritatea. Cu fiecare clipă trăită lăsăm ceva în urmă. Lăsăm ceva celorlaţi. Bun sau rău. Potrivit sau nepotrivit. Care a fost etapa în care Dacian Cioloş a început să schimbe lucrurile? A lucrat la Delegația Comisiei Europene în perioada de pre-aderare, a fost ministru al agriculturii în Guvernul României, a lucrat o scurtă perioadă la administrația prezidențială, a trecut de audierea în Parlamentul European, și-a îndeplinit mandatul primit. Şi în ultimii ani, s-a luptat pentru a reforma Politica Agricolă Comună, o misiune așteptată. Dacian Cioloș pare că a reușit, cel puțin așa cum s-a văzut în comportamentul său public, să rămână egal cu sine însuși, aproape neschimbat. De-a lungul unei linii lungi de peste 14 ani, ori la București, ori la Bruxelles, ori pe alte meleaguri, și-a creat o parte din circumstanţe, pe altele le-a folosit, și-a mobilizat echipa.

“Beurocratism”? Unul din importantele mituri aflate de la Comisia Europeană, înainte de aderare, era acela că funcționarii europeni, fie ei de rang superior sau de rang inferior, nu își reprezintă țara acolo unde lucrează, în instituțiile sau agențiile europene. Mitul nonapartenenței. Ei sunt funcționari publici care își fac treaba. Sunt niște apatrizi, niște oameni de tip nou, din toată Europa și de niciunde. Mitul ăsta țintea să le atribuie o aură de obiectivitate, o pre-judecată atitudine non-discriminatoare, eficiența rece. Servitori ai intereselor cetățenilor european. Supuşi executanţi ai politicilor publice europene. Cu toate acestea, apartenenţa naţională a unui comisar european, ba chiar la un grup politic european, cum este cazul acum, cu candidații de comisar de pe lista lui Juncker, aprinde spiritele, în ciuda a decade de birocraţie europenizată. O parte a elitei din România crede opusul. Dacă comisarul este român, se aşteaptă că el va jupâni portofoliul pe care îl gestionează, pentru că este de-al nostru. Va împărți favoruri și va fi înțelegător cu noi, cu administrația publică. Un benefactor.

Proiecțiile acestea, într-o anumită măsură, par a fi ale unei națiuni mici. Care crede că dacă șede pe un scaun mai mic la masa istoriei, de abia dacă i se vede nasul de către cei mari, poate căpăta puterea lui David, dacă are un insider. Noi suntem Maradona și un comisar european, mâna lui Dumnezeu. Un om la manete, la butoane, care să șteargă handicapul României, ba de capacitate administrativă, ba de mereu întârziați în proiect. Vrem revoluție industrială pe stil nou, când aia capitalistă, ce ne-a scăpat printre degete, este demult la muzeul de istorie, încă de-acum câteva sute de ani. Iar urmele revoluției industriale comuniste au fost demolate și înlocuite de mall-uri și centre culturale. Așadar, aceasta ar fi cheia de boltă supremă, un comisar. Ar fi de-al nostru, ca noi, ne-ar înțelege. Ne-ar ajută să avem acces la bani europeni. Mitul acesta a urcat atât de sus în plan public încât aproape a fost confirmat de primul ministru Victor Ponta. Care a afirmat recent, conform presei, că: “Eu cred că ce am obţinut pentru România – de a avea un portofoliu, cel al dezvoltării regionale, ceea ce ne va permite pe baza experienţelor să folosim rapid şi în interesul României toate fondurile structurale – este foarte important.” La câteva zile după, dacă nu ar exista memoria Internetului, nimeni și nu și-ar mai aduce aminte de această declarație.

În ce fel un comisar european, provenit dintr-un stat membru al Uniunii Europene, ar putea facilita ţării din care provine finanțări sau avantaje, dintr-o politică europeană anume, nu se știe public, dar poate vom afla vreodată. Eu cred și sper că și mulți dintre dvs.credeți la fel, că este o idee greșită, născută din subteranele politicii românești.

Un român sau o româncă la vârful birocrației europene, trebuie să facă altceva pentru România. Trebuie să facă istorie.

Ceea ce a reușit să facă un cetățean român, comisar european în perioada 2008-2014, și din nou cetățean român și european, dl. Dacian Cioloș. Reforma Cioloș a Politicii Agricole Comune.

Cum se petrec lucrurile? Fiecare ciclu european înseamnă revizitarea politicilor europene, în cursul septenalelor. Se pleacă la drum, în primul an de ciclu, cu un set de regulamente care stabilesc obiective politice, mecanisme de finanțare, rezultate așteptate. Apoi, la mijloc de drum politicile europene sunt analizate, sunt revizuite. Și la final sunt repuse în matca lor, altfel. Într-un alt fel. Desigur politicile europene sunt supuse unor torsiuni extreme. Avem puțin spațiu la dispoziție să spunem în câteva cuvinte cum anume se modelează o politică publică europeană. La Parlamentul European, în comisii, în dezbateri în plen. În comitetele și comițiile ce susține aparatului directoratelor generale. În alte foruri de reprezentare precum CES sau Comitetul Regiunilor. Este o mecanică fascinantă a luptei grupurilor de interese, nu în sens negativ, ci în sensul acelor grupuri active ale societății sau ale industriei care vor să modeleze politicile în favoarea lor. Pe motiv de progres economic sau de revalorizare etică și dezvoltare sustenabilă. Reforma PAC a rezultat din negocieri, analize, pași înainte și pași înapoi, confruntări instituționale.

Patru au fost elementele ce au dat formă şi forţă reformei Cioloş a PAC: specificul noilor state membre, societatea civilă țărănească, mișcarea de protecție a naturii. Și hrana de calitate. La pachet.

Ceea ce a schimbat substanțial contextul a fost în primul specificitatea sectorului agricol al unor state membre noi. Aducând cu ele o agricultură de mici fermieri, pe suprafețe mici de pământ, România și Bulgaria. Și un stat membru din valul anterior, Polonia și ea cu o puternică agricultură țărănească. Această specificitate a fost levierul cel mai importan care a dat greutate sensului istoriei care curgea spre o regândire a PAC. Pentru că a venit ca un argument ce s-a adăugat preocupărilor cu privire la agricultura industrială. Acel model agro-industrial care înglobează în granițele sale, puternice forțe care includ marile companii globale ce se ocupă de biotehnologii, retailul multinațional, un ansmablu orientat numai spre producție și eficiența care rezultă din hrană ieftină și multă și la fel.

Reforma PAC a beneficiat și de faptul că în perioada 2007-2014 opinia publică europeană a asistat dar a și contribuit la o renaștere a influenței societății civile din Europa și mai ales din România, în dezbaterea dintre modelul agriculturii țărănești și modelul agriculturii industriale. Ca reprezentare politică, primul model avea sute, mii de voci. Celălat model avea doar câteva voci, dar reunite în puternice grupuri de lobby. Diferenţa de fiind aceea că sutele, miile de voci ale primului model, nu erau unite. Au avut loc procese de dialog social și politic ce au durat peste 2 ani, în toate formele permise de mecanismele UE: sondaje de opinie, conferințe tematice cu stakeholderii, cercetări și studii pe diverse mecanisme ale PAC. Toate mecanismele posibile au fost folosite pentru aduce în mainstream, în consultare, vocile agriculturii ţărăneşti. O efervescență poate prea puțin simțită în România, la nivelul analizei de politici publice, unde MADR a organizat o singură dezbatere publică, în decembrie 2010. Au fost minunate ieșiri în stradă la nivel european, la Bruxelles, la Berlin, în alte state, în favoarea unei agriculturi care se simte amenințată de extrema industrializare. Această societate civilă europeană grassroots a cerut, metaforic transpun asta, ca mecanismele globalizante ale Uniunii Europene, ce decurg din Politică Agricolă Comună să nu adauge, dacă se poate, presiunii economiei globale, care îl trimite pe micul fermier român, francez, bulgar, polonez, la “cimitir”. Aşa adesea acuză, retoric şi reprezentanţi ai ţăranilor din România, precum cei de la Asociaţia Ecoruralis. Agricultura rurală nu trebuie considerată nici protecţie socială, nici agricultură industrială. Este altceva: patrimoniu imaterial, agricultură sustenabilă, păstrarea biodiversității, contribuție la protecția naturii.

De aici vine și o a treia caracteristică a reformei PAC, abordarea de tip “înverzire” sau “greening”. Agricultura să dăuneze cât mai puțin mediuluii, fermierii care aplică tehnolocii aparte și practică o agricultură responsabilă, să fie recompensați. Mișcarea ecologistă dar și de protecție a păsărilor și habitatelor, deși nu pentru prima dată, s-au adăugat forțelor societății civile. În România nu se discută despre ceea ce aș numi daunele colaterale pe care le provoacă agricultura industrială. Agricultura industrială, conform unor opinii avizate, este pe unul din primele locuri ca sursă de poluare și cauză a încălzirii globale. În România nu se discută despre faptul că nu cantitatea de mâncare este o problemă și de aceea subvenționăm prin CAP, ci faptul că hrana se pierde o treime pe parcursul producției, procesării și după consum. Etic ar fi, spunea societate civilă din Europa, să susținem agricultura țărănească care este păstrătoare de patrimoniu și valori culturale, crează zeci de mii de locuri de muncă, și încurajată cum trebuie, este mai respectuoasă cu mediul. Apogeul acestei implicări a culminat cu modificarea componenţei comisiilor consultative de pe lângă DG Agriculture, includerea multor reprezentanţi ai societăţii civile, cu ocazia reînnoirii comisiilor. O mişcare care se poate petrece doar odată la şapte ani.

Ce a mai pus pe agenda opiniei publice reforma PAC în acești ani? O altă paradigmă. Aceea a hranei de calitate. Pentru că filosofia PAC ar trebui să fie simplă. Pe o parte în sistem intră subvenții, pe cealaltă parte iese hrană de calitate. Am scris, “de calitate”. Nu parizer la metru. Nu mici. Reforma PAC a pus accentul deci şi pe “pachetul de calitate”, o reglementare europeană a marketingului hranei de calitate prin Specialități Tradiționale Garantate, Denumiri de Origine Protejată, Indicație de Origine Protejată. Pentru că nu-i așa, parizerul este oriunde și de nicăieri. România are doar un produs IPG. Restul, mii sau sute de produse tradiţionale, sunt doar o ficţiune din punct de vedere cultura. Salamul de Sibiu ar trebui sa fie de la Sibiu, din carne de porc de Mangalița. Punct.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro