Cum ne văd extratereștrii sau cum îi ajutăm noi să ne vadă?

Dacă presupunem că potențiali extratereștri sunt cu mult mai avansați decât noi din punct de vedere tehnologic, atunci răspunsul este simplu. Ne văd bine. Poate de aia ne și lasă în pace, sau ne studiază fără să știm noi, ca pe niște creaturi inferioare ce suntem.

În schimb, dacă luăm în calcul că ar putea exista specii extraterestre cu același nivel de inteligență și cu același avans tehnologic ca noi, atunci răspunsul este ceva mai complex. Să vă explic.

Acum, folosind aceleași tehnici pe care le folosește omenirea, posibile creaturi inteligente de pe alte planete ar putea depista prezența Terrei. Cum? Există mai multe metode. Cea mai simplă ar fi să ai un telescop spațial performant prin intermediul căruia să o vezi direct. Dar ăsta nu e prea fezabil, că funcționează doar pe o rază scurtă. Am spus că e simplu, nu că ar fi și prea eficient.

Ar mai fi metoda, des folosită de noi, prin care se observă oscilațiile luminozității unei stele. Așa se poate vedea când este orbitată de o planetă. Dar asta nu rezolvă decât parțial problema, că trebuie să fii aliniat la unghiul ideal pentru a vedea ce se petrece acolo. Deci, șansele să dai un rateu sunt destul de mari. Ar mai fi și metoda spectrometriei Doppler, care se bazează pe forța gravitațională a unei planete și pe modul în care ea influențează spectrul stelei respective. Mă rog, există mai multe metode, dar nu are rost să ne batem capul acum cu ele, că noi altceva voiam să discutăm.

Lumina nu vine întotdeauna de la răsărit…

Mai exact, știm că există metode în prezent, dar nu sunt chiar cele mai exacte. S-au descoperit peste 5.000 de planete solide până acum, dar nu putem spune că dăm pe afară de civilizații inteligente depistate pe ele. Vestea bună, dacă putem spune așa, este că ne pot vedea și ei. Ca să fim mai exacți, suntem observabili din peste 1.750 de sisteme solare. Iar ce e și mai încurajator este că peste 5.000 de ani, pe măsură ce se mai mișcă sistemul nostru solar, vom fi vizibili și din alte cel puțin 300 de sisteme. Voi să aveți răbdare până atunci, ca să aveți ce povesti urmașilor.

Un impediment major ar fi că, rămânând la ideea tehnologiei similare, și dacă ne-ar vedea cineva, ar remarca doar că există o planetă solidă care orbitează în jurul unei stele îndepărtate. Ține de noroc dacă ăia se vor concentra asupra ei. Cu puțină răbdare și tutun extraterestru, ar putea civilizația sau civilizațiile cu pricina să își dea seama, în funcție de modul în care Terra reflectă lumina Soarelui, că pe aici există o atmosferă, poate și apă, ba poate chiar urme de compuși necesari vieții. Acum iar restrângem posibilitățile și ne gândim la viață așa cum o știm noi. În fine!

Ce ar mai putea ei să vadă? Pe noi în niciun caz. Dar ar putea să vadă că atmosfera noastră are oxigen. Deci, ar vedea urmele lăsate de alge, că astea s-au apucat să facă oxigen încă din cele mai vechi timpuri. Nu e mult, dar tot e ceva, fac și ele ce pot. Oricum e mai mult decât am făcut noi.

… și nici semnalele radio

Acum, după ce le-am rupt gura extratereștrilor cu luminozitatea, oxigenul și altele asemenea, mai avem o soluție. Semnalele radio. Încă de când a inventat Marconi telegrafia fără fir, omenirea a tot transmis semnale radio în spațiu. Ăla al lui Marconi, spre exemplu, n-ar fi ajuns prea departe. Ar fi fost estompat de atmosferă, de radiațiile solare, iar dacă totuși ajunge în alte sisteme solare, sau la vreo navetă îndepărtată care pândește cu antenele ciulite, nu ar fi decât un mesaj foarte slab, abia sesizabil, și extrem de greu de diferențiat față de alte „zgomote” din spațiul cosmic.

Pe măsură ce avansul tehnologic ne-a adus transmițătoare mai puternice, am putea calcula că, în prezent, semnalele noastre radio au ajuns undeva pe la vreo 125 de ani lumină de Terra. Estimați și voi cât înseamnă asta din minimum 110.000 de ani lumină cât are numai Calea Lactee, și vă dați seama cam ce avans am făcut. Nu chiar zero, dar nici pe departe nu suntem.

Să ne imaginăm însă că am construit un transmițător radio puternic care poate transmite o undă radio clară. Dacă ar funcționa ca defunctul telescop de la Arecibo, care era de fapt un fel de radar, unda radio ar fi fost intermitentă. Adică, dacă extratereștrii stăteau cu antenele lor orientate fix unde trebuie și fix când trebuie, ar fi primit un scurt semnal radio de la noi. Apoi nimic. Cât să le sară inima lor de extratereștri și să îi facă să își pună niște întrebări, dar nimic mai mult.

Nici nu mai spunem ce s-ar întâmpla dacă ai construi transmițătorul ăla în care să investești miliarde, doar ca să proptești unda radio fix spre o stea. Mai bine beai banii. În concluzie, șansele ca să ne facem văzuți sau auziți în felul ăsta sunt minime.

Cu sonda după extratereștri

Ar mai fi însă o treabă. Noi le-am trimis extratereștrilor o plăcuță aurită, cu sondele Voyager, pe care apare un cuplu gol, cu niște muzică bună de ambient și cu indicații legate de cum să ajungă la adresa noastră. Între noi fie vorba, nu e chiar cea mai inspirată metodă de a face cunoștință cu vecinii. Dacă vă treziți pe aici cu niște extratereștri puși pe prostioare, pe Carl Sagan să dați vina, că el a fost cu ideea!

Mă rog, o ultimă posibilitate ar fi să construim niște sonde spațiale capabile să călătorească la zeci, sute de mii, milioane de ani lumină. Evident că până ajung ele la vreo planetă locuită de indivizi inteligenți, s-a dus și moași`sa de sistem de frânare, de ghidare și de alte cele. Cum ar veni, printr-un noroc chior, ajunge sonda la ăia și cade pe ei. Sau se face praf pe undeva pe acolo. Hal de mesaj! Oricum, până ajunge ea la destinație, noi suntem de mult oale și ulcele. Într-un caz fericit, am evoluat deja în altă specie. Dar, hei, nu uitați ideea de la care am plecat! Noi trebuia să le atragem atenția că am fost și noi pe acolo. Case solved.

Ah, încă ceva. Există posibilitatea să trăim într-un uriaș deșert cosmic, și atunci ne agităm degeaba. Sau, probabil, Calea Lactee mustește de civilizații extraterestre care ne-au auzit deja dar tac mâlc. De ce? Pentru că ăia sunt deja conștienți că nu toți extratereștrii sunt pașnici, prin urmare stau cuminți, cu capul la cutie, fericiți că s-au găsit alții să atragă atenția. Iar noi suntem singurii care fac o gălăgie de nu se poate cu undele noastre radio. Într-o atare situație, cu tot respectul, asta nu se poate traduce decât într-un singur fel, anume că suntem idioții galaxiei, iar sfârșitul nostru nu e prea departe.

Credit foto: Dreamstime