De ce confirmarea bipedismului la primii hominizi mai mult ridică semne de întrebare decât să ofere răspunsuri

Știrea zilei în domeniul paleoantropologiei este aia care spune că primii hominizi despre care avem noi idee, unii de vreo 7 milioane de ani vechime, mergeau în două picioruțe, nu în patru.

Ca să fim corecți încă din start, vă spunem noi că, de fapt, asta este doar o reconfirmare. Ideea bipedismului la acei indivizi era confirmată de vreo 20 de ani.

Prin 2002, o echipă mixtă de arheologi din Franța și Ciad descoperiseră cel mai vechi hominid cunoscut

Problema nu e asta, că se vine cu o ciorbă reîncălzită. Să fie sănătoși! Întrebarea fundamentală este cu ce ne ajută asta pe noi și cum o aplicăm pe ceea ce știm deja despre trecutul nostru evolutiv. Ei, uite aici încep să apară problemele și semnele de întrebare.

Ca să începem cu începutul, și ca să fie toată lumea lămurită cum stă treaba, vom spune că, undeva prin anul 2002, o echipă mixtă de arheologi din Franța și Ciad ținea capul de afiș al tuturor publicațiilor de profil de lume cu o descoperire de excepție. Respectiv, cel mai vechi hominid cunoscut.

L-au botezat Sahelanthropus tchadensis, ca să fie ușor de reținut de toată lumea, și l-au catalogat atunci ca pe un prezumptiv strămoș al omului. O afirmație pe care o punem pe baza entuziasmului, cunoaștem, căci, de fapt, nu au nicio dovadă clară că acei indivizi nu au sfârșit cumva aiurea, pe post de fundătură genetică.

Ei bine, un alt aspect care a făcut furori atunci a fost acela al confirmării bipedismului la acești indivizi foarte îndepărați și, evident, foarte primitivi.

Cum s-a ajuns la concluzia asta? Simplu! Craniul aproape complet descoperit atunci a fost reconstruit digital și s-a putut vedea clar că gaura occipitală (foramen magnun dacă preferați) era situată la baza craniului, perpendicular cu locul în care ar fi trebuit să se unească cu coloana vertebrală, o trăsătură a creaturilor bipede.

Cu ce vine nou știrea asta recentă care reconfirmă bidepalismul la acești indivizi? Cu o analiză nouă a unor oase ale antebrațului și unele ale piciorului, care ne arată nouă că specimenele în cauză chiar erau bipede, nu erau perfect adaptate unui trai arboricol.

Dar, zice studiul, indivizii cu pricina își foloseau brațele pentru a agăța și a trage crengile copacilor, cel mai probabil în căutarea hranei.

Ce este iarăși interesant, și ce se știa iarăși de vreo două decenii, este că o altă specie hominidă, de data aceasta mai tinerică, la doar vreo 6 milioane de ani, Orrorin tugenensis pe numele ei, descoperită în Kenya, tot bipedă era. Bașca, unde mai pui că trăsăturile ălora sunt mai apropiate morfologic de oameni decât de primatele de azi.

Ba, am putea spune, chiar decât ale australopitecilor, gen care, teoretic, face trecerea evolutivă de la astfel de indivizi arhaici către genul Homo.

Hai că până aici a fost simplu ca lumina zilei

Problema, așa cum spuneam, este ce facem de-acum încolo. Adică, avem niște indivizi bipezi la 6, respectiv 7 milioane. Apropo, am uitat să menționăm că ăștia trăiau în zone împădurite.

Deci ipoteza care spunea că bipedismul a apărut în savană, că nu mai aveau ăia de ce să se agațe, pică mai rău ca meteoritul. Deci, îi avem pe ăștia la început. Apoi, urmează perioada de acum circa 5-3 milioane de ani, în care proliferează australopitecii. Iar australopitecii erau ființe semi-arboricole, semi-bipede, deci, cumva, un pas evolutiv înapoi.

Trecem peste faptul că unele specii australopitece ajung contemporane cu primii reprezentați ai genului Homo, ba unele chiar evoluează în genul Paranthropus, care se duce în paralel cu Homo erectus până acum vreun milion de ani. Simplu, da?

Se poate vorbi de o certitudine că australopitecii chiar sunt strămoși ai genului Homo?

Ei, plecând de la ideile astea, se poate vorbi de o certitudine că australopitecii chiar sunt strămoși ai genului Homo? Adică ei fac parte din linia evolutivă care a dus la noi, oamenii de azi? Sau, nu cumva, poate fi luată în calcul și ideea unei fundături genetice în cazul lor?

Ce ne oprește să ipotetizăm existența unei linii evolutive încă nedescoperite, nestudiate suficient, care să facă o legătură directă între acel Sahelanthropus tchadensis, că de la el plecasem cu discuția, și Homo erectus, primul individ perfect vertical de pe lumea asta?

O astfel de idee este una atrăgătoare. Cu multe riscuri, dar atrăgătoare. Practic, se poate ipotetiza o întreagă evoluție paralelă cu cea a australopitecilor, dar de la care noi nu avem acum decât două seturi de piese, cele de început și, în mod cert, cele de final. La fel de bine se poate rămâne la ce știm în prezent. Adică o evoluție de la Sahelanthropus la australopiteci, și de la australopiteci la primii oameni.

Evident, necunoscutele sunt multe în ecuație. Ce putem facem noi este să nu excludem niciuna dintre variante.

Iar adevărul este că, sub masca unor presupuse postulate în știință, astea promovate mai mult prin mass-media, paleoantropologii cunosc foarte puține lucruri despre evoluția umană.

Nu pentru că sunt ei mai înceți la minte sau pentru că, zic unii mai agitați, nici n-ar exista o evoluție. Ci pentru că se bazează pe seturi infime de fosile, disparate, extrem de fragmentate șamd. Gândiți-vă că matematică studiem, noi ca specie, de vreo 6000 de ani, poate și mai mult. Paleoantropologia e o știință nouă. Nu are nici 150 de ani.

Oricât ne-ar plăcea să credem că am evoluat din punctul ăsta de vedere, prea departe nu am ajuns cu studiul.

Așadar, ca să tragem și o concluzie, bipedismul la speciile alea primitive e o revelație. Niciun fel de obiecție. Dar una care te cam bagă în ceață, că îți ridică o sumedenie de semne de întrebare.

Și, dacă ar fi să se confirme bănuielile, ar cam trebui să rescriem tot ce știam despre istoria veche a umanității. Dar, na, de asta e știința frumoasă. Că singurul adevăr absolut este că nu există un adevăr absolut.