De ce iubim ingineria

Pentru că a trecut deja un an de când bârfim împreună, aici pe Contributors, m-am gândit să vă spun de ce iubesc eu ingineria.

Pe vremea liceului, eram destul de bun la matematică; mergeam la olimpiade ( mă numeam cu autoironie “olimpiadist de interes județean”, pentru că nu reușeam să trec mai departe; era și greu când unul din colegii mei era campionul național, dar nu era numai asta. Studiul matematicii cerea mai mult timp decât eram eu dispus să ofer, mai ales la vârsta când erau prea multe lucruri de aflat).

Matematica este captivantă prin forța ei de abstractizare. Te uiți la o minge și vezi o sferă, te uiți la un cufăr și vezi un paralelipiped. Ea pune la dispoziție ingineriei modele de toate felurile: geometrice, algebrice, diferențiale și integrale. E una din meseriile pe care mi le-aș dori într-una din următoarele mele vieți, am o listă lungă pe care o voi pune în practică dacă se va dovedi că există reîncarnarea.

Însă mi s-a părut totdeauna puțin autistă tendința de a evada într-o astfel de lume a obiectelor abstracte. Evident că aceste obiecte “nu folosesc la nimic”; ele sunt doar niște modele care există prin ele însele, un șir de însușiri prin care putem cataloga mai bine sau mai rău obiectele din jurul nostru.

Evident că ingineria se bazează prin definiție pe aceste modele. Tot aparatul matematic folosit în inginerie pleacă de la ele; pe aceste modele calculăm poduri, lansăm rachete sau construim amplificatoare. Fără capacitatea de a modela teoretic obiectele cu care lucrezi, nu ai cum să fii bun în meseria ta.

Însă, după părerea mea, adevărata calitate a unui inginer cu adevărat bun, este să înteleagă limitele modelului. Ai un butoi, îl vezi ca pe un cilindru și îi calculezi volumul. Dar trebuie să știi mereu că ai calculat volumul cilindrului, nu al butoiului. Este o greșeală pe care am văzut-o de multe ori; uneori abaterile de la model sunt atât de subtile încât e greu să le sesizezi. Atunci când ceva nu iese conform planului, trebuie să fii conștient că poate nu ai greșit nimic, ci modelul folosit era prea simplist.

Am avut norocul, în facultate, să am un curs prin anul patru ( nu îi mai țin minte numele, poate “Construcția Aparatelor Electronice”) cu dl Oltu Oreste. Acest curs avea un laborator cu demonstrații practice pe care mi le mai amintesc și azi, și care cred că mi-au folosit mai mult decât multe din cursurile pe teme “principale”. Pentru că toate laboratoarele demonstrau cum o simplificare greșită poate duce de râpă un proiect. Un exemplu concret care cred că e ușor de înțeles: noi obișnuim să considerăm că rezistența electrică a unei bucăți de cablu e zero. Evident că ea nu este, dar fiind o fracțiune de ohm, de cele mai multe ori nu contează. Însă uneori, fracțiunea aceea de ohm poate conta, iar să vezi asta exemplificată practic era chiar spectaculos.

Îmi place deci, că după ce realitatea e modelată și abstactizată, ea trebuie “re-concretizată” dacă îmi permiteți termenul, pentru a deveni un obiect util. Cilindrul redevine butoi, sfera redevine minge, paralelipipedul redevine cufăr. După ce l-ai “stăpânit” prin abstractizare, obiectul redevine concret, dar nu mai e ca la început, pentru că rămâne sub controlul tău. I-ai extras esența, dar i-ai permis individualitatea.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro