De ce lupta anti-corupție trebuie recalibrată?

1.Principiul

Combaterea fermă a corupției este o necesitate clară în România pe termen scurt, mediu și lung. Erorile nu trebuie să conducă la afectarea principiului politicii respective.

În caz contrar, vom deveni timp de decenii o republică bananieră în sensul cel mai de clișeu al expresiei din punctul de vedere al infracționalității, arbitrariului decizional și neglijării meritocrației.

Prin urmare, pentru orice om de bună credință, nu cred ca are rost să zăbovim pe partea pozitivă a ceea ce s-a făcut în ultimii 15 ani, necesitatea acționării împotriva corupției cu resurse adecvate și susținere la nivel de politică publică fiind evidentă.

Pe de altă parte, erorile de strategie sau umane nu trebuie ignorate, din motivele detaliate mai jos, mai ales dacă nu se rezolvă rapid de la sine cum din păcate s-a întâmplat la noi în unele privințe.

Nu mă refer ca atare la simplul fapt că au fost situații în care instanțele de judecată au respins cazuri susținute de DNA sau DIICOT. Este absurd să se pretindă că autoritățile de tipul respectiv ar trebui să fie infailibile, sistemele judiciare din mai toată lumea presupunând prin însăși structura lor contrariul, motiv pentru care un caz și trece prin mai multe filtre.[1]

Mă refer la aspecte de abordare unde aș vedea 5 erori, fiecare cu efectele sale sau cu o contribuție la efecte (și care trebuie avute în vedere tocmai pentru a permite realizarea interesului general din toate perspectivele care contează pentru un stat).

O parte dintre acestea s-au mai estompat, dar pare că motivul a ținut mai degrabă de rezultatul contraofensivei din ultimii ani menite să „arunce copilul cu apa din copaie” și care a avut și destui susținători de conjunctură generați tocmai de erorile respective, mai mult decât de o conștientizare.

De aceea și este important să se clarifice într-un mod vizibil prioritățile și principiile pentru viitor ca măcar indirect să transpară că s-au înțeles și erorile. Altfel, unele efecte negative vor continua să se vadă ani buni de acum încolo chiar dacă partea de erori ar înceta cu totul.

2.O eroare foarte importantă a fost aceea că au fost urmărite și multe fapte neclare, inclusiv din perspectiva juriștilor

A devenit nesigur în România în privințe importante, inclusiv pentru juriști specializați, ce este faptă penală și ce nu, precum și ce circumstanțe agravante ar putea fi relevante, într-un context de criminalizare excesivă.

Represiunea penală ar trebui să privească situații ușor predictibile, să știi că e ceva atât de nepotrivit că probabil riști răspunderea penală atunci când acționezi într-un anumit mod.

Or, sunt mulți români care pot să intre sub incidența potențială a legii penale, în modul în care a fost redactată, interpretată sau aplicată în România în ultima decadă, fără să-și dea seama.

Sunt destule persoane pe plaiurile strămoșești cu o busolă a moralei atât de dereglată că problema ține pur și simplu de ele (și este destul de evident că se fură mult în România). Dar la noi, problema a devenit mult mai largă.

În primul rând, o bună parte din cele peste 15 800[2] de legi, ordonanțe și hotărâri de Guvern în vigoare în România (ca să nu mai vorbim de numeroase ordine de ministru, etc) au neclarități și pentru oameni cu multe lecturi de specialitate în spate. Paleta de interacțiuni potențiale cu dreptul penal a ajuns să fie vastă, iar nesiguranța aferentă – pe măsură.

Exemple includ infracțiunile de abuz în serviciu și de neglijență în serviciu[3], definite larg, interpretate și mai larg și introduse artificial în categoria faptelor de corupție, dar sunt destule alte infracțiuni neclare ca incidență și care pot interveni în situații în care deciziile unui funcționar nu au fost optime pentru stat sau în cazuri potențial relevante pentru întregi segmente profesionale.

În plus, chiar și când textul normativ părea clar, au existat destule interpretări surprinzătoare și pentru specialiști și nu numai la nivelul unor procurori, dar și al instanței supreme. Trebuie înțeles, de exemplu, că atunci când Legea sănătății[4] prevede expres[5] că medicii nu sunt funcționari publici și nu pot fi asimilați acestora și Legea drepturilor pacientului[6] prevede expres[7] că pacientul poate dona bani medicului dacă aceasta se face după efectuarea actului medical și e nesolicitată, dar instanța supremă decide[8] că medicul respectiv este și funcționar public și ar lua mită în astfel de cazuri, apare cel puțin o dilemă.

Pentru cititorii care ar considera că prevederile legale respective sunt nepotrivite și greu de verificat în practică și că sunt multe cazuri de mită cu doctori, soluția instanței poate părea chiar de lăudat. Dar din punct de vedere strict juridic, când litera textelor legale respective este practic considerată inaplicabilă în dreptul penal și nici profesori de drept nu înțeleg astfel de decizii[9], consecințele sunt mult mai largi.

Cu alte cuvinte, nu e vorba că instanța supremă poate a „rezolvat” uneori situații de reglementări discutabile moral, ci că apar incertitudini juridice anormale pentru un stat de drept în privința modului de a citi chiar și texte normative exprese și specifice în vigoare (și aceasta în materia dreptului penal).

Aceeași nesiguranță anormală rezultă și din situațiile în care unii procurori abordează diferit situații similare sau instanța supremă decide diferit în dosare ce ridică aceeași problemă de drept penal și aceasta, uneori, la nivelul aceluiași complet și în aceeași zi.

De altfel, marea majoritate a avocaților specializați în drept penal par convinși că au fost destule cazuri în ultima decadă în care nu se putea rezonabil anticipa tot ce puteau imagina destui procurori (și unii judecători) din zona anti-corupție ca încadrare juridică și chiar în materie de ocolire a dreptului la apărare. Am observat personal situații cel puțin bizare. O serie întreagă de decizii CEDO confirmă exemple concrete.

Problematica nu e simplă, fauna infracțională în România find vastă, dar potențial frustrant de „documentat” pentru aparatul de justiție.

Trebuie, însă, înțeles foarte bine că urmăririle penale împotriva unor decidenți administrativi sau politici în cazuri fără o rea credință clar demonstrată ar trebui să aibă caracter excepțional, fiind esențială abordarea constructivă față de decidentul care nu a furat, după cum se întâmplă, de altfel, și în sectorul privat (unde acționarii rarisim impută ceva unui administrator dacă nu e vorba de fraudă).

Greșelile sunt cvasi-intrinseci oricărei activități mai complexe din ziua de azi și moderația în gestionarea acestora este esențială pentru a nu rămâne fără oameni care să mai facă ceva. Lecțiile de interpretare și analiză optimă la ani de zile după luarea unor decizii ar trebui să fie rezervate și atente la echilibru.

Desigur, o restrângere de texte și interpretări vine cu riscul ca așa „să scape” și niște indivizi care ar „merita” sancțiuni penale, dar efectul pozitiv pe ansamblu ar fi mult mai mare, din motivele explicate mai jos.

Motivul de principiu este acela că având în vedere volumul și neclaritățile legislației din România, precum și interpretările din ultima decadă în zona penală, cu greu s-ar putea găsi persoane în România (inclusiv magistrați specializați în drept penal sau inspectori ai Curții de Conturi) care dacă ar fi, de exemplu, primari sau miniștri 1 an să nu se poată alege cu 2-3 dosare penale în cazul în care cineva le-ar analiza în detaliu toată activitatea. Or, este cu totul anormal ca o persoană să riște câteva dosare penale practic prin însăși funcția ocupată și ca liniștea juridică să depindă într-o măsură importantă de ce noroc a avut în viață.

Motivele la modul mai practic sunt că nesiguranța respectivă a dus sau a contribuit la:

1. Intrarea în “subteran” a multora din cei cu adevărată putere de decizie, apărând în față în locul lor persoane fără anvergură, sau chiar personaje evident incompetente, cu afectarea actului de guvernare

Oamenii de calibru din politică și administrație au realizat că nu mai pot știi când să semneze fără să riște.

Anterior, aceia dintre ei care furau încercau de multe ori să dispară („durere de burtă”, rămas departe de sediu dintr-un motiv oarecare și invocarea imposibilității ajungerii la timp pentru semnare, etc) în momentele mai sensibile, lăsând vreun delegat (cu procură de genul să respecte legea) să semneze.

Odată cu implementarea unor interpretări care au făcut distincția dificilă, mulți dintre aceștia nu au plecat din țară, dar au trecut „în spate” (unii la închisoare) pe strategia românească mai veche de a ocoli problemele. „În față” a crescut automat semnificativ ponderea celor care fie erau mult mai puțin pregătiți (și nu înțelegeau riscurile când semnau și puteau fi și înlocuiți ușor), fie erau mai hoți (și considerau că merită), fie credeau că sunt „protejați”, ce înseamnă asta fiind, oricum, un aspect relativ.

La nivelul întregii administrații, începând chiar cu Guvernul, a funcționat, astfel, mult mai mult în ultimii 5-6 ani decât în decada anterioară această ”tactică” defensivă de a încerca să pui în diverse funcții relevante economic persoane considerate cu totul controlabile sau cu maximă loialitate (nu competență), într-o măsură importantă pentru a putea para mai bine eventuale investigații.

Nu trebuie generalizat, fiind și destui oameni capabili cu funcții, dar ponderea a avut clar de suferit.

Consecințele asupra politicilor publice și calității actului de guvernare au fost serioase.

În primul rând, un incompetent este incompetent tot timpul, nu doar când este sunat de susținătorii „din umbră” cu rugămintea rezolvării vreunei „nevoi” de furt și semnează voios diverse. Calitatea actului obișnuit de administrare și de coordonare la modul mai general a scăzut, astfel, chiar la nivelul de conducere.

În al doilea rând, văzând multe specimene ajunse pe funcții, au prins curaj și altele. În plus, o parte dintre cei care erau peste medie au fost tentați să se vadă mai pricepuți decât erau (văzând în relativ pe cei din jur) și mai puțin înclinați să se consulte larg.

Nu în ultimul rând, puterea reală s-a dus într-o măsură importantă înspre niveluri (în exteriorul multor instituții) care nu ar trebui să o aibă, sau nu în gradul respectiv, gripând mecanismul normal de politici publice și încurajând discuțiile de culise în toate sferele.

România nu avea, oricum, un istoric de mare laudă în pivințele respective, dar ponderea din ultimii 5-6 ani a crescut mult, fiind stimulată artificial de eroarea respectivă.

2. Descurajarea implicării funcționarilor publici în actul decizional, cu afectarea calității și promptitudinii actelor de decizie și administrare.

Nu numai că nivelul a scăzut din punctul de vedere al calității tocmai la vârful multor instituții, dar consecințe au fost în întregul aparat administrativ.

În contextul în care a devenit neclar ce este pasibil de sancționare penală și ce nu, coroborat cu ambiguitățile cadrului legislativ din România, numeroși funcționari au început să se ferească de asumări de decizie. Cultura indusă de perioada comunistă cu privire la asumarea de răspundere nu a ajutat nici ea.

A crescut, astfel, numărul funcționarilor care, ca să nu riște nimic, s-au opus oricărei măsuri unde vedeau un risc cât de mic. În plus, au început să întârzie și să se exprime în scris în modalități neclare sau cu rezerve și în destule cazuri unde nu vedeau ceva anume, dar nu mai aveau siguranță că nu ar putea vedea altcineva în viitor vreo problemă. Aceasta a făcut decizia dificilă și pentru cei din lanțul de decizie care sunt mai stăpâni pe competențele lor sau mai înclinați să facă ceva constructiv.

Răspunsurile la solicitările sectorului privat de clarificare și ghidare care nu clarificau, de fapt, mai nimic au atins proporții semnificative, funcționarii temându-se că li se va reproșa în viitor că puteau alege o interpretare mai bună pentru stat.

Majoritatea hoților par să fi continuat în bună măsură să fure pe ideea, probabil, că merită riscul (și legat și de alte erori ale luptei anti-corupție descrise mai jos). Calitatea politicilor publice și actelor de administrare obișnuite a fost, însă, afectată.

3. Descurajarea multor oameni decenți și buni profesioniști de a se implica în administrație și politică

Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat după 2004 cu mai toți șefii de partide mari din România și mai toți prim miniștrii sau foști președinți, precum și cu foarte mulți președinți de consilii județene și o mulțime de primari sau de șefi ai altor instituții publice, se ridică unele întrebări.

Desigur, o părere la îndemână ar fi că sunt toți hoți și își meritau soarta, iar setea strămoșască de capete ale lui Moțoc și-a găsit debușee regulat. Totuși, din perspectiva macro, o astfel de intensitate a înlocuirii elitei de facto poate deveni rapid contra-productivă în privințe importante, mai ales când nu ai suficienți înlocuitori disponibili pregătiți, cum s-a întâmplat la noi.

Este adevărat că în afara unui război sau revoluții este greu de “făcut loc” unei noi garnituri de lideri. Pe de altă parte, neclaritatea și subțirimea aparentă a faptelor în destule cazuri, agresivitatea unor abordări, numărul și diversitatea celor vizați au dus, de fapt, la o descurajare a multor oameni să se implice.

Pare prea evident și frecvent în România că a fi în fruntea unei instituții sau unui partid, sau pur și simplu într-un circuit administrativ decizional atrage necazuri juridice. Dacă președinți sau prim-miniștri sunt vizați de cazuri neclare și de valoare economică mică, ce așteptări poate să aibă un decident de nivel mai mic?

Suntem și țara declarațiilor pe proprie răspundere când realitatea de multe ori nu poate să se potrivească perfect cu legislația sau când declarația se dă de cineva care nu poate cunoaște dacă textul acesteia corespunde pe deplin situației de fapt (de exemplu, mulți primari, în proiecte cu fonduri europene).

Cred că este esențial de transmis mesajul că a face politică sau administrație fără rea credință (în înțelesul omului obișnuit) nu poate duce decât cu totul și cu totul rarisim la dosare penale, chiar dacă se comit erori.

Altfel, nici nu se va întruni o masă suficientă de oameni decenți și profesioniști care să se implice cu adevărat în administrație și politică.

4. Descurajarea dialogului între sectorul privat și cel public, crescând, astfel, de fapt, importanța circuitelor oculte

Dialogul masiv și constructiv între sectorul privat și cel public este esențial pentru politici publice și decizii bune într-o țară cu economie de piață.

Aceasta nu înseamnă că sectorul privat trebuie abordat naiv, dar lupta anti-corupție și ambiguitățile de interpretare promovate sau sugerate au pus în România sub semnul suspiciunii însuși principiul, inclusiv interacțiuni considerate absolut normale în statele occidentale.

După cum menționam și în alt articol, s-a instituit la un moment dat, acum câțiva ani, printr-un memorandum al Guvernului și un mecanism greoi, teoretic voluntar (altfel ar fi fost, probabil, și neconstituțional), dar implementat de multe instituții publice ca și cum ar fi obligatoriu, de acceptare de întâlniri doar cu persoane care s-au înregistrat într-un registru cu indicarea apartenenței de interese.

Dacă analizăm atent, cum ar putea așa ceva să afecteze circuitele oculte? Dimpotrivă, circuitele transparente fiind îngreunate birocratic și grevate de o suspiciune aproape prin natură, cele oculte nu pot decât să prospere. Acestea fie vor implica întâlniri în afara sediului instituției (la vreo nuntă, pescuit, saună sau grătar), fie vor privi lucruri suplimentare celor care s-ar declara.

Devenind potențial suspicionabil sau chiar periculos să rezolvi cereri din partea sectorul privat, de multe ori nu încerci să o faci, sau o faci doar în relația cu oamenii în care ai „încredere”.

Izolarea sectorului public de cel privat a fost promovată și la nivelul magistraților („ca să nu se interpreteze”), deși nu are nici un sens din perspectiva înțelegerii cât mai largi a economiei și a sectorului privat mai larg, abordarea în Occident fiind mult mai echilibrată.

Nu este exclus ca unul dintre motive să fi fost (dincolo de o moștenire culturală păguboasă) dorința unor procurori și susținători de a putea influența actul de justiție mai ușor când era „nevoie”, prin suspicionarea prin natură a mai orice face sectorul privat.

3.O a doua eroare a constat în urmărirea multor fapte relativ mărunte, cu puține dosare economice mari finalizate prin sentințe

Dacă ne uităm la cazuistica mediatizată în ultima decadă, contrariază raritatea dosarelor cu adevărat mari financiar și duse până la capăt, fiind însă foarte multe cazuri cu o miză economică redusă.

Nu e normal să se susțină că numeroase persoane din elita de facto a statului au afaceri colosale, au furat mult, etc (că doar știm toți asta…) și să fie incriminate până la urmă pentru niște dosare minore din punct de vedere economic.

La nivel individual putem fi cu toții deschiși cultural către „doctrina” Al Capone, mafiotul condamnat pentru evaziune fiscală (pentru că aceea s-a putut dovedi) și nu pentru zecile de crime de care era bănuit, dar pentru juriști și pentru politici publice într-un stat de drept acest subiect nu trebuie ocolit.

Ideea nu este, desigur, aceea de a se permite furtul până la un anumit nivel.

Nu e, însă, adaptat din perspectivă de politici publice nici să nu fie implementată o strategie care să meargă clar pe puncte nodale și de valori mari și doar după ce se avansează semnificativ acolo, de concentrat mai mult în jos. La noi, de multe ori pare invers.

Consecința a fost o insuficientă presiune tocmai pe punctele majore economic și comportamental și o stimulare de statistici cantitative, focusate pe numărul de dosare și funcția celor vizați.

Într-o țară cu o economie neagră estimată la zeci de procente din PIB, care doar în privința TVA-ului pierde 4 miliarde de euro anual peste media europeană[10], unde contractele dubioase cu statul abundă, iar numărul de funcționari publici care condiționează financiar direct sau indirect cooperarea statului pare mare, puzderia de cazuri izolate mici sau nefocusate clar valoric reclamă o recalibrare.

4.Ordinea de tratare și originea unora dintre dosare au permis prea multe speculații de politizare

S-a ajuns la un sentiment larg răspândit între politicieni și funcționari că au fost numeroase cazuri în care inițierea unor dosare, ordinea de tratare și chiar modul de conducere a anchetei penale și rezultatul final au fost influențate de priorități politice.

Sentimentul ține parțial și de manipularea activului de partid de către unii șefi politici vizați, dar au existat și destule cazuri mediatizate în care evoluția evenimentelor este foarte greu de explicat altfel și pentru juriști.

Pe de o parte, unele astfel de dosare au indus ideea de încercare de a găsi ceva cu orice preț. A da impresia că se urmărește omul, nu fapta, este o problemă de esență. Într-un stat de drept se investighează fapte și se vede către ce făptaș duc acestea, nu se caută să i se găsească ceva unui om.

Pe de altă parte, pentru că majoritatea politicienilor știu că și în rândurile proprii, dar și la unii adversari politici, sunt fapte de nivel similar, semnificația condamnării unui decident de o anumită culoare politică în astfel de situații sau a momentului în care unele dosare sunt inițiate devine preponderent politică, în loc să fie morală.

Și distribuirea aleatorie a dosarelor către completuri de judecată a început să fie percepută ca nefiind, de fapt, aleatorie întotdeauna, aspect ce trebuie avut în vedere serios, fiind ușor de remediat.

Percepția unor dimensiuni selective trebuie contracarată foarte atent și obiectiv în orice țară pentru că poate bruia mult atât simbolica luptei anti-corupție, cât și eficiența sa (riscul fiind ca unii să creadă că nu contează cât furi, ci ce prieteni ai).

5.O componentă de presiune artificială asupra justiției însăși

După cum menționam și cu o altă ocazie, numărul de dosare penale inițiate cu privire la magistrați a fost mare, cifrele respective ridicând întrebări.

În conformitate cu datele DNA[11], în perioada 1 ianuarie 2014 – 30 iulie 2018 (4 ani și 7 luni) a fost de 2.396 dosare penale privind, dintre care puțin peste 245 au fost sesizări din oficiu. Practic în cei 4 ani și 7 luni, peste 32% din magistrații țării au făcut obiectul analizei într-un dosar penal (procentul de judecători fiind probabil mai mare), adică aproape 1,5 dosare pe zi.

Desigur, orice plângere penală dă naștere automat unui dosar de urmărire penală. Așadar, cifrele trebuie puse în perspectivă. Totuși, pe lângă faptul că se pot formula și provoca ușor astfel de plângeri în România, se poate observa, din datele de mai sus și că la fiecare 7-8 zile, a fost demarat din oficiu câte un astfel de dosar în perioada respectivă.

Astfel de cifre indică o componentă de presiune artificială asupra magistraților ceea ce nu e în regulă în sine.

Din punct de vedere practic, acestea au generat, în primul rând, susțineri de conjunctură pentru unele segmente nereformiste, contând și în unele supra-reacții din ultimii ani care au vizat „aruncarea copilului cu apa din copaie”.

La momentul la care presiunea a ajuns la Curtea Constituțională, consecințele erorii respective au devenit “foarte” vizibile. Cu privire la acest ultim aspect, punctul de cotitură pare să fi fost cazul destul de penibil instrumentat împotriva lui Toni Greblă, judecător la Curtea Constituțională, urmărit timp luni de zile și în baie cu privire la un dosar care viza în bună parte niște struți și capre care a trenat ani de zile și în care acesta a și fost achitat recent definitiv.

Se pare că la momentul dosarului Greblă, ceilalți magistrați CCR și-au dat seama că unele segmente din servicii și magistratură se implică într-un mod politic, dincolo de revelația la un mod mult mai concret că și ei ar putea urma pentru vreo pretinsă greșeală cu oi, găini sau altceva. A început șirul de decizii ale Curții Constituționale de îndiguire a segmentelor respective și nu doar a lor, cu toate daunele colaterale aferente.

Decizia CCR din 30 mai 2018 ce l-a obligat pe Președintele României să demită procurorul șef al DNA a mers mult prea departe juridic, închizând, însă, aparent un cerc, de fapt, politic și având izul de mutare de genul cine lovește primul.

O a altă reacție notabilă a fost înființarea secției speciale de investigare a magistraților. După cum detaliam în articolul anterior, nu o văd oportună în prezent având în vedere originea deciziei, politizarea actuală a subiectului și faptul că o instituție care are astfel de competențe exclusive este împinsă automat să-și găsească de lucru….. Pe de altă parte, nu trebuie ignorate nici unele din motivele din spatele discuției, evocate și mai sus.

În orice caz, de ani buni, analiza unor decizii din sistemul de justiție nu poate face abstracție de contextul de mai sus fără să rateze logica lor mai largă, uneori frustrant de “nejuridică”, dar cu potențială noimă în meciuri de box. Deciziile care sar calul în viitor necesită, oricum, o reacție din partea societății, dar pentru căile de abordare și politicile publice cele mai eficiente (și rezonabile) trebuie încercat de înțeles bine și echilibrat ce se întâmplă.

6.Poziționarea uneori deficitară față de acte de rea credință sau lipsite de etică ale unor procurori

Valoarea simbolică a propriei activități trebuie protejată atent de o instituție anti-corupție, dar cazuri precum ale procurorului Negulescu necesită o delimitare imediată și foarte clară, chiar sub rezerva investigării pe mai departe.

Și faptul că șeful procurorului respectiv a spus că nu știe dacă e vocea sa pe casete a dat serios de gândit. Te-ai fi așteptat să fi spus că e imposibil să fie el pentru că nu spune astfel de lucruri, nu că e în dubiu doar cu privire la voce (adică păreau să fie vorbele lui, dar vocea putea să fie și a altcuiva).

Dincolo de factura morală a persoanelor acuzate de procurori în dosarul de la care s-a plecat, mesajul care transpare este foarte simplu – au existat cazuri de fabricare de probe și pot să mai fie.

Mai mult decât atât, dacă cineva consideră că astfel de cazuri ar exista într-un singur județ sau că își încearcă cineva puterile direct la nivel politic pentru prima dată, este foarte probabil să fie naiv.

Nu trebuie, deci, inversate ponderile, dar a nega că astfel de cazuri există este contraproductiv și nepotrivit.

Faptul că în cele din urmă au fost demarate anchete cu privire la procurorii respectivi și au fost luate măsuri este încurajator, dar întârzierea de reacție și aparenta lipsa de entuziasm de a o face au făcut deservicii combaterii anti-corupției și au facilitat critici cu o agendă mult mai largă la bază.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro